Nu de mult timp am vizitat un muzeu de artă pentru prima dată. Desigur, am mai văzut picturi şi opere de artă pe ici, pe colo, dar niciodată nu am stat în faţa unui tablou, uitându-mă la toate detaliile, încercând să-mi dau seama ce vroia să-mi spună artistul.

Am fost plăcut surprinsă să văd că tocmai acest lucru am simţit, şi nu a fost în timp ce mă uitam la tablourile celebre ale unor pictori faimoşi, ci a fost în timp ce mă uitam la tablourile unui pictor de-al nostru, şi anume Corneliu Baba. Nu mai auzisem niciodată de el până atunci, şi nici nu ştiam eu mare lucru despre artă, însă operele sale m-au impresionat extrem de mult.

La început, nu mi-au plăcut. Aruncasem doar câteva priviri şi văzând culorile întunecate şi expresiile de oroare de pe feţele pictate, am simţit repulsie şi dezgust. Era ca şi cum m-aş fi uitat la comiterea unei crime odioase chiar în faţa mea. După aceea am observat din ce în ce mai multe picturi, toate în acelaşi stil, de acelaşi pictor. Eram intrigată. Credeam, în neşţiinta mea în materie de artă, că majoritatea artiştilor variază în stiluri, folosind o multitudine de culori şi diverse teme. Însă acestea parcă erau toate la fel: întunecate, depresive, aceleaşi tonuri şi culori.

Acest lucru m-a făcut curioasă. Ce l-a determinat pe acest pictor să  exprime asemenea lucruri în acest fel? Observasem din ce în ce mai multe detalii: felul în care picta feţele oamenilor, fără a accentua ochii, de parcă aceştia nici nu existau. Mă făcea să cred că personajele sunt ca nişte fantasme, oameni fără suflet, fără viaţă, nişte scoici goale. Unele picturi, precum “Spaima”, arătau nişte oameni cu feţe schimonosite, trupuri contorsionate, culori închise, fără prea multe detalii. Acestea chiar m-au făcut să simt frica şi spaima. Majoritatea tablourilor prezentau persoane fără ochi, unii având gurile deschise, ca şi cum ar fi nişte orbi în rugăciune, fără nicio speranţă sau lumină în vieţile lor. De asemenea mai observasem că în multe dintre lucrările sale, Baba înfăţişase ţăranul tipic românesc în timpul unei zile tipice româneşti (la câmp, în jurul mesei cu familia).

Poate vreţi să mă intrebaţi ce-o fi fost aşa de interesant la toate aceste tablouri? Pentru mine, cel putin, a fost intriga şi curiozitatea pe care am simţit-o uitându-mă la ele şi care m-a ţinut interesată tablou, după tablou, după tablou. Ce a vrut el să arate prin asemenea imagini groteşti, prin portretele fără ochi, şi mai ales de ce a ales să înfăţişeze asemenea lucruri “negative”? Ce anume din propria lui viaţă, l-a afectat, l-a marcat şi l-a determinat să-şi aleagă acest stil? Orice ar fi fost, Baba a reuşit să transpună aceste emoţii în picturile sale şi a afectat, la rândul său, pe toţi cei care au avut posibilitatea să îi vadă arta.