Sã fii om în adevãratul sens al cuvântului, nu înseamnã sã te limitezi doar la a exista, ci sã pui suflet in tot ceea ce faci,fãrã sã aştepţi nici mãcar un surâs în schimb.

A fi voluntar reprezintã mult mai mult decât sã te conformezi cu statutul de a-i ajuta pe cei aflaţi în nevoie,ci înseamnã sã dãruiesti o bucãţicã din sufletul tãu fiecarui om care are nevoie de ea,fãrã a te aştepta mãcar vreo secundã la a primi ceva în schimb, sã încerci
sã-i faci sã se bucure de fericire cât de puţin.

Din pãcate, fericirea de cele mai multe ori este casantã ca şi firele de nisip, exact in momentul în care credem cã putem gusta din ea,ne scapã printre degete, ca şi cum n-ar fi existat vreodatã. Dar rãmâne amintirea fericirii care ne marcheazã profund,care se cicatrizeazã adânc în sufletele noastre şi ne face sã o luãm de fiecare datã de la capãt în cãutarea ei, deşi poate o vom ţine în mâini iar, doar pentru o secundã.
A fi voluntar înseamnã a-ţi oferi ajutorul în mod deliberat,a-i ajuta pe cei care au nevoie de un zâmbet,de o vorbã bunã, poate chiar şi de suport material.Zâmbetul reprezintã de cele mai multe ori, cel mai de preţ lucru, iar amintirea sa rãmâne veşnic încrustatã în sufletele calde ale celor care îl primesc.

Din punctul meu de vedere, pentru a avea o viaţã liniştitã şi împlinitã este necesarã o bunã cunoaştere şi diferenţiere clarã între cele douã categorii antitetice: faptele bune, care ne umplu sufletele de fericire şi linişte, şi faptele rele, care se înviermuiesc în sufletele noastre ca nişte paraziţi ce nu dispar pânã în momentul în care nu apare dorinţa sincerã de a îndrepta greşelile comise.Consider cã cei care sunt indiferenţi faţã de cei aflaţi în suferinţã, pãcatuiesc într-o anumitã mãsurã, prin nepãsarea de care dau dovadã.

Categoriile defavorizate ale societaţii din zilele noastre sunt de regulã copiii aflaţi în centrele de plasament,care au mare nevoie de persoane care sã le confere acel sentiment de caldurã maternã,care îi ajutã sã se dezvolte într-o manierã armonioasã, bãtrânii neglijaţi care îşi numãrã ultimele clipe ale vieţii atât de efemere în azile, care au nevoie de afecţiune, au nevoie de activitaţi cu care sã-şi ocupe timpul, sã-şi mai îndulceascã viaţa. O altã categorie o reprezintã deţinuţii,care de cele mai multe ori provin din familii care nu au avut un anumit mediu familiar echilibrat,care au nevoie de consiliere în plan psihologic, pentru a nu mai repeta greşelile comise, şi pentru a preveni comiterea altora mult mai grave.Persoanele aflate în faze terminale ale unei boli sfâşietoare,care macinã pânã la extincţie fiecare fãrâmã de putere a lor, au nevoie de extraordinar de mult sprijin moral, de întãrire şi o dozã foarte mare de optimism, deoarece o gândire pozitivã atrage dupã sine lucruri pozitive.

Deşi s-au organizat numeroase campanii umanitare, nici una nu a avut un succes rasunãtor.Motivele? Sunt foarte simple, lipsa unei organizãri sistematice pentru cei care întradevar au nevoie de ajutor.

Consider cã o intensã mediatizare folosind toate formele mass-mediei, o sensibilizare a celui care aude mesajele umanitare, ar da roade. O expunere detailiatã a nevoilor celor aflaţi în asemenea situaţii,organizarea de numeroase documentare pe temele ţintã, chiar crearea unui fond din banii statului ar putea constitui soluţii rodnice.

Dar rãspunsul şi ajutorul real,palpabil stã în mâinile fiecaruia dintre noi. De ce sã aşteptãm ca tot alte persoane sã îşi ofere ajutorul?Nu existã o modalitate mai bunã sã facem ceva exceptional de bun pentru noi,decât sã îi ajutãm pe cei din jur,voluntar şi fãrã a aştepta nici o recompensã,tot sprijinul şi ceea ce avem mai bun, adicã bunatatea izvoratã din sufletele noastre pure,dar pe care de cele mai multe ori,preferãm sã le lasam sã fie acoperite de crusta groasã şi neagrã a nepasãrii.