„Hoina”, aşa cum i se spunea acum 6 secole pe pământul ţării noastre, este jocul naţional sportiv al românilor. Cronicile şi hrisoavele menţionează popularitatea acestui joc printre oşteni şi voievozi. În anul 1364, în timpul lui Vlaicu Vodă, oina era jucată pe ţinuturile Ţării Româneşti, ea pătrunzând peste tot: în sate şi în viaţa oamenilor.

Anumite elemente specifice oinei se regăsesc şi în alte jocuri sportive din alte ţări, cum ar fi: „baseball-ul” american, jocul „paume” din Franţa, „palsepool-ul” finlandez sau „schlagball-ul” german.

Termenii folosiţi în joc precum: „bâtă”, „baci” au o semnificaţie legată de ocupaţia de bază a populaţiei de atunci, aceea fiind păstoritul.

Jocul „oina” apare şi în lucrarea „Diactaetica” a lui Ştefan Matyus, din 1762, ce recomanda acest joc ca fiind benefic pentru dezvoltarea fizică şi sănătate.

În anul 1899, oina pătrunde în şcoli, la orele de educaţie fizică, fiind organizate anual şi concursuri şcolare de oină.

După cel de-al doilea război mondial se pune accentul pe sportul de masă, astfel oina îşi capătă locul printre celelalte sporturi, consolidându-se organizatoric prin secţii, asociaţii şi competiţii.

Acest joc sportiv se practică între două echipe, pe un teren în aer liber. Se desfăşoară în două reprize, cu o pauză de 5 minute între ele. Cele două echipe joacă fiecare câte o repriză la „bătaie” şi una la „prindere”.

Jocul solicită o bună viteză de alergare, reflexe în mişcările de autoapărare de loviturile mingii, precizie în aruncarea şi lovirea mingii.

Terenul de oină are forma unui dreptunghi, având dimensiunile de 70 de metri lungime şi 32 de metri lăţime. În aceste dimensiuni sunt cuprinse zona de bătaie şi zona de fund. Terenul trebuie să fie bine nivelat, plat şi pe cât posibil, acoperit cu iarbă.

Bastonul este utilizat de jucătorii echipei de bătaie, la lovirea mingii în timpul jocului şi la alegerea terenului de către căpitani. Acesta trebuie să fie confecţionat dintr-un lemn de esenţă tare, având forma unui trunchi de con.

Mingea de oină este sferică, confecţionată din piele şi se umple cu păr de cal, bovine sau porc.

Echipamentul jucătorilor se compune din: tricou, chilot cu suspensor, ghete cu crampoane sau pantofi de sport, jambiere.

Jocul este răspândit în toate zonele locuite de români şi a avut şi încă mai are un număr mare de variante. Diferenţele de nume care apar, uneori şi de la un sat la altul, nu aduc şi schimbări în fondul structural al jocului. În ţinutul Blajului, se juca oina sub numele de „lapta-lungă” sau „de-a lunga”; în Moldova se numea „hoina” sau chiar „oina”, ca şi în Muntenia; în Suceava şi Botoşani era cunoscută sub numele de „apuca” sau „ogoiul”; în Braşov se mai numea: „una şi fugi”, „baci”, „de-a patru sa stăm”, „fuga”. În unele locuri oina se juca si de către fete, sub numele de „oiniţa”.

Irlandezii şi galezii locuiesc la mai mult de 2000 km distanţă de România şi sunt urmaşii de necontestat ai vechilor celţi, însă datorită jocurilor lor tradiţionale Cluiche Corr şi Rounders, ţara noastră a intrat în conflict cu acestea pentru a demonstra că originea oinei se află în România. Dar bunele relaţii dintre Asociaţia de Cluiche Corr din Irlanda şi Federaţia Română de Oină au condus la decizia ca disputarea „paternităţii” jocului de oină între urmaşii celor două popoare să se realizeze periodic pe terenul de joc.

Surse de informare:

www.sprotbiz.ro

www.oina.ro