Scrisoarea

Dragul meu copil,

Te privesc astazi de foarte departe. Te privesc din spatele unui geam, in care ai aruncat cu o piatra. Arunci in fiecare zi cu pietre inspre mine. Oare de ce ma urasti atat de tare?

Sa stii ca mi-e tare greu sa-ti vad privirea tot mai incruntata pe zi ce trece. Sunt slaba si bolnava, stiu. Ma vezi ca pe o povara de care ai vrea sa scapi si ai pleca si maine, daca ai avea unde merge. Imi pare rau, si-mi cer iertare. Eu n-am vrut niciodata sa iti fie greu. Aud cum blestemi printre dinti aproape in fiecare zi ca iti sunt mama. Ma blestemi pentru ca te-am adus pe lume. Stiu ca iti doresti sa fi fost copilul alteia de pe strada.

E adevarat ca ai venit pe lume intr-o casa mai darapanata si mai saraca. Am avut si noi mai multe, odata, copile. Au prins insa fratii tai mai mari sa vanda ce gaseau prin casa si prin curte. Le placea sa-si cumpere cate o haina noua, sa-i laude cei de pe strada. Si incetul cu incetul s-au terminat mai toate. Vezi tu, ai ajuns pe lume cand noi deja eram singuri si saraci. Si chiar daca nu vrei sa intelegi, nu e vina mea.

Oricat as incerca, de una singura nu pot sa razbesc. Tu gandesti ca nu am sa mai fiu vreodata buna de nimic, dar nu-i asa. Stiu sigur ca daca mi-ai da o mana de ajutor, m-as vindeca repede. Stiu ca impreuna am putea sa ridicam inapoi casa asta, asa cum a fost ea odata. E mult de munca, insa, iar tie ti-e foarte teama. Ti-e atat de teama incat te ascunzi in fiecare zi in camera ta.

Privesti in fiecare zi pe geam, din spatele perdelei, catre altii care ma batjocoresc. Stiu ca esti acolo, stiu ca vezi asta. Nu stiu daca nu poti, sau nu vrei sa ma aperi. Dar, oricum, nu o faci. Iar altcineva nu e sa o faca.

Am sa ma sting pe zi ce trece, copile. Simt asta. Se poate ca in curand sa pleci de-acasa. Vei lasa atunci in urma ta ceea ce spui ca e darapanatura in care ai crescut. Dar sa nu uiti ca orice ti s-ar intampla, usa mea va fi intotdeauna deschisa pentru tine. Ai sa gasesti oricand aici un acoperis, o vorba buna, o mangaiere si o mancare calda pe masa.

A ta mamă.

Aceasta e scrisoarea imaginara a unei mame catre copilul ei. Pe plic scrie “Expeditor: Romania, str. Europa, nr. 7″. Destinatar: Tu.

sursa imagine: http://www.flickr.com/photos/84632570@N00/27969318/

GD Star Rating
loading...

Loredana Fîntînă spune:

5 Septembrie 2009 la 13:14

Este foarte trista aceasta scrisoare. Mi-au dat lacrimile fiindca mi-am adus aminte de mama mea si pentru ca sunt departe de ea fiind plecata in alt oras pentru facultate. In ziua de azi tot mai putin copii isi apreciaza parintii si le ofera o mana de ajutor la batranete. E greu si e trist!

Rus spune:

5 Septembrie 2009 la 20:30

Interesant: un apel catre romani de la… Romania! Un ultim strigat de disperare inainte de o ruptura iremediabila. Trist dar adevarat. Adevarat si de neoprit. Nu stiu altii cum sunt dar eu cu siguranta simt ca nu ne mai putem opune valului. Slavi, Barbari, Turci, Tatari, Rusi toti au trecut si s-au dus, dar nu mai conteaza. Acum trece un alt val care insa va matura totul in cale. E valul in care ne-am aruncat speranta, singura creanga de care ne mai puteam prinde dintr-un copac frant. Si cu astfel de cuvinte, ca cele de mai sus, simt ca de fiecare data s-a mai inchis o usa in urma noastra…

Condrea Elizaveta spune:

5 Septembrie 2009 la 22:03

Foarte foarte triste aceste cuvinte. Sper ca niciodata sa nu ajung sa imi ranesc mama astfel… . Cred ca lumea ar fi un loc mai bun daca oamenii ar sti sa dea iubire celor din jurul lor in primul rand. Nu am mai vedea atat de multa durere pe chipurile oamenilor de pe strada si poate chiar si stirile de la ora cinci s-ar schimba…

Nicolae Andreea spune:

5 Septembrie 2009 la 23:32

Indiferenta, răzbunarea sau răutatea sunt peste tot în noi, unii le descoperă mai devreme, alții mai târziu, unii regreta, alții nu. Asa este firea omeneasca, nu ai de ce sa empatizezi.

Raluca Aldea spune:

7 Septembrie 2009 la 17:38

Este foarte trist, dar cat se poate de adevarat. Aceasta este realitatea zilelor noastre. Din ce in ce mai multi copii isi abandoneaza parintii. Sunt cazuri in care parintii se chinuie sub ochii copiilor si mor fara sa li se intinda o mana de ajutor. Sunt straini care se induioseaza de suferinta si tristetea acestor parinti si le ofera ajutor constand in casa, masa, alinare. Noi (eu si fratele meu) am ramas cu mama dupa ce s-a despartit de tata, iar ea este pentru mine totul pe acest pamant. Pot spune oricand ca mi-as da viata pentru ea. Fericirea ei este fericirea mea. Pentru mine mama este cel mai minunat om din cati exista si merita tot ce este mai bun. Daca as putea i-as oferi ceea ce isi doreste, dar sunt un simplu om. In fiecare zi imi doresc sa am puterea sa lupt pentru a-mi duce visele mai departe si sa-i pot oferi mamei sentimentul de mandrie ca fiica ei ii face cinste.

alina spune:

7 Septembrie 2009 la 23:20

Cred ca singurul lucru asupra caruia ar trebui sa se opreasca si sa mediteze cineva ( daca nu are altceva mai bun de facut ) este intrebarea : “Oare de ce ma urasti atat de tare? ” Restul articolului e fara sens

Ovidiu spune:

8 Septembrie 2009 la 11:14

Pentru cei care nu au inteles…. Scrisoarea asta e una imaginara, asadar e fictiune. Am scris articolul sub forma unei scrisori pe care Romania ar putea sa o scrie oricaruia dintre romanii care o contesta cu atata rautate.