Contestată de opozanții comunismului, adulată de către foștii arhitecți și de către nostalgicii altor vremuri și necunoscută omului de rând, Casa Poporului se cufundă liniștită, într-un con de umbră și se mulțumește cu statutul de loc unde aleșii neamului pun țara la cale.

Gurile rele o acuză că, s-ar fi născut din dorința nebună a lui Ceaușescu de a ridica o clădire emblematică pentru regimul său, uitând faptul că la apariția acestui gigant au contribuit numeroși arhitecți ai vremii, care au urmat un anumit plan de urbanism.

Ceea ce apasă cel mai greu pe talerul vinovăției este faptul că s-au demolat o mulțime de clădiri istorice, lăcașe de cult dar și locuințe, pentru ca dictatorul să își vadă visul împlinit.

Dincolo de acest păcat, ar trebui să vedem și frumusețea ansamblului arhitectural ridicat pe Dealul Spirii, la o înălțime de 18 metri și întins pe o suprafață de 330.000 de metri pătrați, ceea ce o situează pe locul doi în lume, după clădirea Pentagonului.

Lucrările demarează în anul 1983, pentru ca după Revoluție să treneze pentru mai mult timp și să fie finalizate abia în 1997, când va primi și pomposul titlu și destinația de Palat al Parlamentului.

Interiorul cuprinde aproximativ 1100 de încăperi care se împart în birouri, saloane, restaurante, biblioteci, parcări subterane și săli de concerte, pe scurt un edificiu unde dictatorul vroia să reunească sediile președenției, Comitetului Central și pe cele ale ministerelor.

Casa Poporului se distinge prin faptul că Ceaușescu a luat înțeleapta decizie de a folosi materii prime 100% românești, astfel încât poți admira marmură, mozaicuri, covoare, cristaluri de cea mai bună calitate, made in România.

Se spune că Ceaușescu și-a dorit ca în sala Unirii să fie așezate, față în față, portretul lui și cel al soției, însă ulterior s-ar fi răzgândit, iar în locul portretului Elenei Ceaușescu ar fi preferat să monteze o oglindă.

Lipsa existenței unei instalații pe gaze a fost pusă pe seama fricii cuplului prezidențial, de o eventuală explozie.

Deși contestat, din cauza mărimii sale și a aparentei lipse de simț artistic, Palatul Parlamentului se evidențiază printr-un stil arhitectural propriu, dominat de elemente cubiste și de coloanele cu capiteluri corintice, care străjuiesc fiecare sală și fiecare coridor, pe care îl parcurgi ca un fel de incursiune în mintea obscură a celui care a avut ideea salutară de a promova un simbol al poporului român.

Sursa : www.wikipedia.ro