Născut în Bucuresti, la data de 1 iunie 1956, a urmat cursurile Facultății de Litere, din cadrul Universității București, unde își va uimi profesorii cu inteligența ieșită din comun și cu talentul pe care îl va dovedi, într-ale scrierii.

O perioadă va duce o viață modestă și va preda Limba și Literatura Română la o școală din cartierul Colentina, pentru ca mai târziu să devină funcționar al Uniunii Scriitorilor și redactor la revista Caiete Critice.

Cariera didactică și-o va continua la Facultatea de Litere, din București, unde susține cursuri despre literatura pașoptistă sau despre proza românească interbelică, dar va preda și la Universitatea din Viena, unde este titular al unor cursuri despre avangardismul românesc și despre post-modernism.

Debutul literar și-l  face prin poezia Cenaclul de Luni și are o intensă activitate artistică în cadrul cenaclului Junimea, sub coordonarea lui Ovid S. Crohmălniceanu. Deși este un mare admirator al poeziei, iar ca dovadă vie avem poemul Levantul prin care face o incursiune în istoria literaturii române, Mircea Cărtărescu este perceput ca un prozator de succes, care a stârnit multe patimi în rândul criticii literare contemporane.

Unii susțin că este un prozator la modă, un fel de Dan Brown al României, ce își va pierde însemnătatea mai târziu, alții sunt de părere că va fi primul prozator român, laureat al premiului Nobel pentru literatură.

Presonal, tind să le dau dreptate celor din urmă și îmi place să cred că dincolo de succesul de piață al operelor sale, cititorii și criticii vor percepe și originalitatea unui autor, care scrie o altfel de literatură, mai puțin abordată în prezent, dar care va fi un domeniu intens exploatat în viitor.

Ca romancier se distinge prin romanul Orbitor, ce are forma unui fluture, Aripa stângă, Corpul și Aripa Dreaptă, și diverse alte scrieri originale precum REM, De ce iubim femeile, Travesti, Nostalgia sau Gemenii.

Lumea prozatorului Mircea Cărtărescu este una a visului, a explorării unor zone ale imaginației, pe care scritorii mai tradiționaliști nici nu ar fi visat-o. Dacă ar trebui să îl încadrez într-un curent literar, aș spune că stilul lui se aseamănă cu cel avangardist și oarecum cu cel al lui Max Blecher.

Dacă despre literatura lui s-au scris multe, despre profesorul universitar, care își susține cursurile în fața a mii de studenți, s-au spus extrem de puține.

Pot spune că i-am urmărit activitea didactică, în calitate de studentă, timp de un an de zile și am fost uimită de elocința și talentul cu care ne făcea să pricepem chiar și cele mai complicate opere literare.

Îmi amintesc și astăzi, cum a venit la primul curs de literatură, direct de la aeroport, și ne-a întrebat despre ce ar trebui să ne vorbească, iar după ce a primit răspunsul ne-a povestit timp de 2 ore despre literatura pașoptistă și despre contextul istoric.

Fiecare curs al lui îmi va rămâne gravat în memorie, nu atât pentru genialitatea și originalitatea prin care interpreta operele literare, ci mai mult pentru văditele lui înclinații didactice și dragostea cu care își făcea meseria de dascăl, aptitudini ce lipsesc multora dintre profesorii universitari actuali.

Dacă veți merge la unul dintre cursurile suținute la facultatea de Litere, veți descoperi un om modest, care face abstracție de calitatea lui de scriitor genial, și își tratează studenții ca pe niște personalități distincte, dându-le posibilitatea de a-și susține liber, punctul de vedere, chiar dacă acesta nu este convergent cu cel al profesorului.

Veți constata cu stupoare că aveți în fața voastra o persoană calmă, înțeleaptă, oarecum intimidată de prezența atâtor studenți, timiditate pe care încearcă să o mascheze prin minunata lui elocință.

Iubitorilor de literatură le-aș recomanda să nu rateze această ocazie și să meargă să asiste la unul dintre cursurile lui, măcar din curiozitate.

Țin să îi contrazic pe sceptici și consider că este de datoria mea să vă povestesc despre inițiativele, ce se iau totuși în sânul unor biserici din capitală.

Totul a început acum doi sau trei ani, când o amică a mea, profesoară de religie, m-a invitat să iau parte la niște discuții, pe care le ținea cu mai mulți tineri, la Biserica Icoanei din București. O să fiu sinceră cu mine însămi si o să recunosc faptul că am mers mai mult din curiozitatea de a-mi vedea prietena cum predă și cum se comportă, în calitate de profesor ; prea puțin îmi păsa de religie și de Dumnezeu la vremea aceea.

Treptat acțiunea a luat amploarea și au venit tot mai mulți tineri, la întrunirile acestea, tineri care sub îndrumarea părintelui paroh, Ioan Popescu, au început să se implice în unele activități de binefacere în cămine de bătrâni și centre de plasament.

Părintele a avut ideea de a încerca să îi atragă și pe cei mici în sânul biserici, prin organizarea unor concursuri de 1 Iunie și prin conceperea unei Grădinițe Duminicale, program prin care copiii erau supravegheați, în timp ce se jucau în părculețul din curtea bisericii.

O astfel de inițiativă este cu atât mai lăudabilă cu cât ducerea ei la bun sfârșit este mai grea : pe lângă aspectul finaciar și greutatea cu care sunt strânse fondurile destinate celor nevoiași, mai este vorba și despre implicarea sufletească ; țin să vă spun că nu este deloc ușor să mergi în locurile acelea triste și uitate chiar și de Dumnezeu și să vezi copii abandonați, sau bătrâni suferinzi din toate punctele de vedere.

Atunci când pășești pentru prima dată în astfel de locuri îți dai seama că ființele acelea nu se bucură de darurile materiale pe care le primesc de la tine, ci simt o nevoie teribilă de a li se acorda atenție, de a simți afecțiune și de a auzi o vorbă bună de la cineva.

Cum sunt o persoană prea puțin constantă în credința în Dumnezeu, am abandonat aceste întâlniri, însă ele continuă să existe iar acțiunile Tinerilor Icoanei sunt susținute și de cadre didactice și de elevi de la Scoala Centrală.

Pesimiștilor le-aș spune că biserica se implică destul de mult, însă are nevoie și de concursul nostru, al tuturor, pentru a putea face ceva, iar exemplul Bisericii Icoanei este cât se poate de elocvent.

Dacă vreodată simțiți nevoia să dăruiți și voi o părticică din afecțiunea voastră, unor oameni năpăsutiți de soartă, v-aș îndruma să mergeți împreună cu Tinerii Icoanei la o astfel de acțiune și vă garantez că după ce veți pleca din acele locuri vă veți simiți cu totul altfel, iar ceea ce vi s-a părut până atunci important, o să devină o banalitate de care vă veți simți rușinat.

Fiu nelegitim al ironicului I. L Caragiale și a Mariei Constantinescu, Mateiu Caragiale vede lumina zilei la data de 24 martie 1885, la București, și va crește o bună parte a copilăriei sale, alături de familia tatălui.

Încă de mic, dovedește un temperament dificil, ce îi va aduce dezaprobarea tatălui, cu care va fi într-un conflict continuu până la moartea acestuia. Nu este un elev prea studios nici în timpul liceului urmat la Sfântul Sava, dar nici pe durata relativ restrânsă petrecută la Berlin, ca student la Facultatea de Drept, pe care o va și abandona la scurt timp.

Celebritatea tatălui, resentimentele tânărului Mateiu, care suferă pentru că nu își are mama alături, precum și incompatibilitatea tată-fiu, îl fac pe scriitor să devină un complexat și să înceapă să trăiască într-o lume imaginară, asemeni unui dandy.

Începe să studieze heraldica, să reconstituie steaguri, blazonuri nobiliare și să își inoculeze ideea că este descendentul unei familii aristocratice, lucru pentru care bătrânul Caragiale îl persifla mereu, spunându-i că provin dintr-o familie de plăcintari, iar ca dovadă îi aducea forma craniilor lor, un pic aplatizate, ca urmare a faptului că strămoșii lor purtau tăvile de plăcintă pe cap.

Viața lui se aseamănă foarte bine cu ceea ce Adriana Babeți descrie în cartea ” Dandismul. O istorie ” : imaginați-vă un personaj visător, îmbrăcat extravagant și în același timp cu eleganță, care se imagina nobil și arunca în vânt o groază de bani pentru a-și satisface capricii inexplicabile, pentru a-și crea steaguri, sau pentru a-și întreține moșia. Posteritatea îl condamnă pentru căsătoria pe care a încheiat-o cu Marica Sion, fiica poetului Gheorghe Sion, exclusiv cu scopul de a pune mâna pe moșia soției, și pentru a-și realiza visul de a trăi ca un aristocrat.

Moartea lui Mateiu Caragiale, survine la 17 ianuarie 1936, la doar 51 de ani, o vârstă la care scriitorul nu își încheiase încă socotelile cu viața și nici proiectele literare.

Ca scriitor, nu este prolific și lasă puține pagini, cantitav, în urma sa, însă sunt scrieri originale, care uimesc posteritatea și îl clasează printre autorii de geniu ai literaturii române.

Romanul Craii de Curtea Veche, scris pe parcursul a zece ani, reprezintă capodopera sa, opera emblematică în care va descrie și caracteriza, cu mare acuratețe, Bucureștiul interbelic, lumea mahalalelor și a cârciumilor de cea mai joasă speță, unde aveai ocazia să întâlnești personaje stranii precum Pantazi, Gore Pirgu, sau Pașadia, povești tulburătoare ca cea a Penei Corcodușa, îndrăgostită iremediabil de un nobil rus, dar și decoruri fantastice, construite de mintea sclipitoare a autorului.

Nuvele Remember și Sub pecetea tainei, sunt scrise cam în același mod, dar tratează subiecte diferite : prima aduce în prim plan modelul unui dandy, un personaj fabulos, pe nume Audrey de Vere, a cărui sexualitate nu este precizată, dar pe care îl întâlnim atât ca bărbat cât și ca travestit cu cele șapte safire de Ceylan, răsfirate pe degetele-i lungi, iar cea de-a două este narațiunea lui conu Rache, un polițist pensionat, care povestește, la un pahar de bere, despre trei cazuri de dispariții misterioase.

Ca o ironie a sorții, deși este un autor genial, Mateiu Caragiale este foarte puțin studiat în școală, iar contemporanii știu despre el doar că este fiul unui tată celebru, care îl eclipsează chiar și după atâția ani.

Alegerea draperiei potrivite este destul de dificilă, dacă ținem cont de toate produsele provenite din import și de reclamele promovând culori și modele cât mai atractive.

Puțini consumatori știu că în România exista un producător autohton, care oferă perdele și diverse alte articole textile, de cea mai bună calitate și la prețuri infinit mai mici decât mărfurile provenite din China.

Înființată în anul 1973, Siretul Pașcani a trecut printru-un proces de privatizare, iar actiunile sale sunt cotate la Bursa de Valori București la categoria a II a.

Cu peste 30 de ani de experiență și un management de cea mai bună calitate, fabrica încearcă să pună accent pe calitatea materialelor, pe rezistența lor în timp, dar și pe rafinamentul și stilul fiecărui model propus spre vânzare.

În magazinele producătorului ai oportunitatea să găsești o gamă diversificată, pornind de la perdelele pentru bucătărie, pentru camere de zi sau pentru camerele copiilor și ajungând până la articole de lenejerie și îmbrăcăminte.

Perdele și draperiile sunt pentru toate gusturile : și pentru persoanele mai conservatoare, care preferă nuanțe de alb și modele clasice sau combinații cromatice mai simple, în culori mai pale, dar și draperii pastelate, sau în culori tonice peste care se suprapun modele florale, geometrice sau chiar benzi decorative.

Dacă perdelele fabricate în China încep să destrame după spălare, iar țesătura se deteriorează vizibil, cele produse la Pașcani sunt durabile în timp și rezistente chiar și atunci când este folosit înălbitorul.

Pot spune că am avut perdele de Pașcani la fereastră, de când am văzut lumina zilei, tocmai pentru că mama le apreciază calitatea, și îmi aduc aminte că le schimba doar atunci când apărea un model nou, al aceleași fabrici și asta se întâmpla după ani lungi de folosire.

C’est aussi le cas du mythe du Zburatorul ou du Sburatorul, considérée comme une être maléfique dans toutes ses représentations, quelque soit la région de provenance, dont les origines se retrouvent à la célébration du feu et à sa symbolique.

Les croyances populaires le décrivent comme un esprit malin qui adore errer, du minuit jusqu’à l’aube, en se faufilant aux maisons où il y a des vierges, des femmes enceintes ou des veuves, sous la forme d’une flamme ou d’un serpent pour les tourmenter.

Dans certaines régions il y a la superstition que cet esprit est renvoyé par quelqu’un pour tourmenter et torturer la femme enceinte jusqu’à ce qu’elle va perdre son bébé. Le seul remède pour éloigner la possession de cet être surnaturelle c’est le déliement par quelques incantations, prononcées Mardi ou Vendredi, en utilisant de l’eau pure provenue directement d’une source et un mélange fait de neuf plantes.

D’autres mythes le présent comme un jeune rejeté par la femme dont il est tombé amoureux et qui s’est métamorphosé, dans la vie d’au-délà, dans un démon qui torture toute femme sans protection, par la possession.

Les images nous le montre sous la forme d’un fantôme, ou d’un monstre  couvert d’écailles et assez souvent comme un diable ailé qui glisse par la cheminée et tourmente la femme jusqu’à l’aube, en laissant des traces sur son corps : une pâleur cadavérique sur son visage, des cernes autour de ses yeux et une mélancolie profonde. Si la femme ose se cacher ou s’enfuir, alors le démon va se venger sur sa famille.

Les anthropologues  le voient comme un demi-dieu, personnifiant l’érotisme et le chemin initiatique que la fille doit parcourir pour toucher l’âge mûr, le plus souvent dans le rêve. Zburatoroaica c’est son double féminin qui a le rôle d’initier les jeunes hommes de manière onirique.

Source d’inspiration : www.didactic.ro

Un astfel de mit este și cel al Zburătorului sau Sburătorului, o ființă considerată ca fiind malefică, în toate reprezentările sale, indiferent de regiune, și care are la origini cultul focului și reprezentările sale.

Credințele populare îl descriu ca fiind un spirit rău căruia îi place să bântuie, de la miezul nopții până la cântători, furișându-se în casele fecioarelor, ale femeilor însărcinate sau ale văduvelor, sub formă de limbi de foc sau de șarpe pentru a le chinui.

În unele regiuni se spune că acest Zburător este trimis de către cineva, pentru a chinui femeia însărcinată până când pierde copilul. Singurul remediu pentru a scăpa de posedarea ființei supranaturale este dezlegarea prin descântece, făcute în zilele de Marți și Vineri, cu apă neîncepută și un amestec din nouă plante.

Alte mituri îl prezintă ca pe un tânăr respins de femeia pe care o iubea, în viața sa pământeană, și care după moarte a devenit un demon ce chinuie toate femeile lipsite de apărare, prin posedare.

Reprezentările imagistice ni-l arată sub forma unei năluci, a unui balaur cu solzi si de cele mai multe ori ca un diavol înaripat ce pătrunde prin horn sau prin coș și torturează femeia până în zori, lăsându-i o paloare cadaverică pe față, cearcăne în jurul ochilor și o stare de melancolie de-a dreptul bolnăvicioasă. Dacă femeia îndrăznește să se ascundă sau să fugă de el, atunci demonul îi chinuie familia, în chip de răzbunare.

Antropologii văd în el un fel de semizeu, personificând erotismul și drumul inițiatic pe care fata trebuie să îl parcurgă pentru a ajunge la maturitate, de cele mai multe ori pe calea visului. Dubletul lui feminin este Zburătoroaica, o entitate de sex feminin care îi inițiază oniric pe flăcăi în tainele iubirii.

Sursa : www.didactic.ro

S-a născut în anul 1868, la Ștefănești, în apropiere de Botoșani și deși provenea dintr-o familie în care se punea accentul pe cariera militară, tânărul se dovedește a fi mai degrabă o fire boemă și cu un vădit talent în ale picturii.

Anul 1873 îl aduce, împreună cu familia, în agitata capitală, care îi va oferi oportunitatea de a studia la una din clasele de pictură de la Școala Națională de Arte Frumoase, pe care o va absolvi cu o medalie de bronz, obținută pentru lucrările : Cap de expresie și Studiu după natură moartă.

Cum visul oricărui tânăr artist, în devenire, este acela de a face crochiuri și schițe după operele marilor pictori, Luchian va pleca pentru un an de zile la Munchen, unde va studia cu ardoare tablourile lui Corregio și pe cele ale Rembrandt, iar la revenirea în țara, în 1891, va participa la prima expoziție de societate, intitulată Cercul Artistic.

Călătoria și munca depusă la Munchen nu vor avea un ecou atât de mare în pictura lui, așa cum s-a întamplat cu voiajul întreprins la Paris, unde va face cunștință cu Școala Franceză și cum impresionismul lui Dega și Manet. Atmosfera Cartierului Latin, picturile lui Delacroix și Courbet dar și curentul revoluționar impresionist îl determină să înceapă lucrarea, Un convoi la Plevna, cu intenția de a participa la o expoziție în inima Parisului, care pentru tinerii artiști aspiranți la glorie, este un fel de centru al universului, greu de atins. Însă boala și moartea mamei sale îl împiedică să își ducă până la capăt proiectul.

Anii aceștia de ucenicie vor fi umbriți de primele semne ale bolii, care îl va țintui ulterior în pat și îi va lasa doar două degete pentru a mânui penelul și pentru a transpune posterității viziunea sa artistică asupra lumii.

Deși grav bolnav, Luchian nu se va da bătut și va continua să se implice mișcarea artistică a vremii, prin ințierea Expoziției artiștilor independenți și va participa și în calitate de concurent la Expoziția Universală de la Paris, din anul 1900.

Dispariția pictorului, în anul 1916, va lăsa un gol în inima prietenilor și a lumii artistice dâmbovițene, iar publicul larg va fi lipsit de prezența unui om care ar fi putut face mult mai mult pentru artă, dacă soarta i-ar fi permis-o.

Ca pictor se remarcă prin marea iubire pentru flori și pentru natura moartă, el rămând în amintirea posterității ca un zugrav al Anemonelor, al Dumitrițelor, Crizantemelor sau Părăluțelor și ca cel mai înfocat adept al pastelului .

Îmi rezerv dreptul de a combate percepția publicului și de a susține ideea că cele mai frumoase lucrări ale lui Luchian sunt compozițiile, intens lucrate și cu mare accent pe detaliu, dar și portretele expresive, în culori pastelate care scot în prim plan trăirile interioare ale pictorului.

Cititorilor mei, le fac invitația de a se delecta cu lucrările lui Luchian, la Muzeul Național de Artă al României, cu specificația că în prima Miercuri din fiecare lună, intrarea este gratuită.

Vizionare plăcută.

Sursa : www.wikipedia.ro

Munții Măcinului sunt situați în partea de Nord-Vest a Dobrogei și s-au format cu milioane și milioane de ani în urmă, în palezoic din granituri, șisturi cristaline, calcare, roci metamorfice și eruptive, conglomerate, gresii. Principalele grupe sunt Creasta Principală, culmea Pricopanului și creasta Secundară, oarecum perpendiculară pe cea principală, iar altitudinile variază între 7-467 m, cel mai înalt fiind vârful Țuțuiatu.

Schimbarea înfățișării lor s-a produs acum aproape 200 de ani, pe vremea când Dobrogea se afla sub stăpânirea otomană , și când se făceau intense exploatări iar pădurile cădeau ca secerate. Nici atunci când Dobrogea a fost alipita României, regiunea nu a fost  cruțată căci prin cele două reforme agrare de la 1878 se taie o mare suprafață din păduri, iar relieful își schimbă vizibil aspectul.

Din întinsele păduri de gorun, stejar pufos, cărpiniță, tei argintii nu a mai rămas aproape nimic, cu excepția unor arbori presărați ici și acolo și a câtorva fire de vegetație fragile.

Fauna regiunii reunea o diversitate de insecte si animale rare precum râsul, dihorul pătat, pisica sălbatică, broasca râioasă cenușie, specii care actualmente sunt dispărute complet sau pe cale de dispariție.

Lanțul muntos se erodează continuu din cauza granitului, care stă la baza formării lui și care se macină necontenit dându-i un aspect de deal găunos, în care ți se afundă piciorul atunci când încerci să urci.

Granitul a fost una dintre bogățiile zonei, intens exploatată de turci, iar ca o curiozitate v-aș spune că stadionul olimpic din Munchen este construit din granitul din Munții Măcinului.

Peisajul este uimitor tocmai prin acest talmeș-balmeș de zone împădurite, stânci aruncate la voia întâmplării, crevase și șănțulețe aride și aproape roșiatice la culoare, contrastând în mod evident cu verdele plantelor și al copacilor.

Pot spune că suntem cunoștințe vechi și că le știu secretele și înfățișarea pe care o iau în fiecare anotimp : vara priveam de pe peronul gării din satul bunicilor, culmea Pricopanului răsfățându-se sub razele soarelui, ce se ridica la orizont, îi admiram și de aproape în trecerea către litoral și mereu mă fermeca verdele crud contrastând cu albastrul cerului, toamna vegetația se usucă și e o adevărată delectare să privești ciulinii cafenii purtați de vânt, iar iarna totul se acoperă cu un strat imaculat, iar vântul suflă necruțător.

Ca obiective turistice v-aș recomanda mânăstirile Cocoș și Dervent, iar dacă sunteți mai singuratici și ați dori să vă reculegeți și să vă rupeți pentru câteva ore de viața modernă, ați putea merge pe dealurile de la Niculițel.

Sursa : www.wikipedia.ro

Inka mimează gustul și aroma cafelei, însă este un amestec de orz, secară, cicoare și sfeclă de zahăr mărunțite și prăjite, nerecomandat diabeticilor deoarece conține destul de multe zaharuri precum zaharoza din sfecla de zahăr, glucoza din cereale sau fructoza din cicoare.

Specialiștii sunt în unanimitate de acord că cicoarea este planta cea mai importantă, din compoziția acestei cafele solubile.

Ea este cunoscută încă de pe vremea egiptenilor, iar în timpul lui Napoleon, era foarte la modă să bei cafea din cicoare.

Lăsând la o parte trendurile și istoricul plantei, trebuie să amintim că are un efect benefic asupra sistemului nervos, stimulând puterea de concentrare, acționează asupra aparatului digestiv, fiind un puternic laxativ, dar ajută și la absorbția calciului și a altor minerale din organism.

Așa cum am mai spus, amestecul Inka este contraindicat diabeticilor, iar persoanelor care urmează cure de slăbire sau prezintă un apetit mai dezvoltat le este recomandată servirea băuturii între mese.

Pe lângă avantajul consumării unor ingrediente naturale, acest produs este și ușor de preparat : dacă pentru tradiționala cafea trebuie să murdărești un ibric, Inka se prepară prin adăugarea apei fierte într-o ceașcă, unde s-au pus în prealabil 2-3 lingurițe din amestec.

Poate fi găsită atât în borcan cât și la pungă, iar prețul este mult mai mic decât cel al cafelei, un borcan de 500 ml costând aproximativ 7 lei.

Așadar dacă vrei să îți uimești musafirii cu o băutură naturală, dulceagă și cât se poate de sănătoasă, oferă-le cu încredere băutura Inka !

Oricine și-o amintește probabil din vremea copilăriei, atunci când era o adevărată delicatesă și poate singura gustare dulce, de care te mai puteai bucura, fără a sta la cozi imense pentru a ți-o procura și fără a ți-o achiziționa pe faimoasa cartelă comunistă.

Compania Kandia-Excelent încearcă să o transforme într-un brand, prin promovarea unor clipuri publicitare nostalgice, sau a unora mai îndrăznețe și mai în concordanță cu obiceiurile actuale, dar și a unor reclame on-line, menite să crească apetitul românilor pentru acest desert.

Impulsionată sau nu de toate aceste strategii de marketing, ciocolata se regăsește tot mai des șI mai din abundență pe rafturile magazinelor, făcând concurență celor străine.

Personal nu aș miza atât pe renumele ciocolatei, cât pe calitatea ingredientelor, pe care le conține : de câte ori savurez o bucată, simt gustul produselor de cofetărie de odinioară, al zahărului topit, al margarinei și al cremei de cacao care îți dau un sentiment de relaxare și de energizare în același timp.

Amestecul de caramel, baton de ciocolată, rom și zahăr frapează simțurile și mărturisesc că, deși conține destul de multe calorii, am aproape zilnic un asemenea baton, în poșetă !