Mănăstirea a fost ctitorită de către postelnicul grec Iani Hadâmbu, care în anul 1659 primise de la voievodul Gheorghe Ghica un loc „în pădurea Iaşilor, la Dealul Mare”. Din pisania lăcaşului sfânt aflăm că Hadâmbu a reînnoit de fapt o biserică din lemn, respectând astfel un vechi obicei – o biserică nouă se construieşte pe locul sau în apropierea unei alte biserici vechi.

Atunci când a fost construită, biserica avea un aspect de cetate, fiind fortificată, având metereze şi patru bastioane. Fusese construită cu mijloace sigure de apărare din două motive: în primul rând pentru a apăra bunurile mănăstireşti împotriva invadatorilor sau a localnicilor răsculaţi, şi în al doilea rând, din nevoia de apărare într-o perioadă în care ocupaţia turcă nu permitea construcţia de cetăţi cu caracter exclusiv militar. Din cele patru bastioane s-au mai păstrat doar două, într-unul dintre ele aflându-se Icoana Sfântului Ioan Botezătorul.

Reprezentativă pentru arhitectura moldovenească din secolul al XVII-lea, biserica veche poartă hramul Naşterea Maicii Domnului, este de proporţii reduse, consolidată din piatră brută şi are ferestrele construite cu chenare gotice, elementele gotice regăsindu-se pe alocuri în structura arhitecturală a vechiului lăcaş.

Lăsată în ruină pentru mulţi ani, mănăstirea a început să fie renovată abia în ultimii 10-15 ani, în primul rând datorită părintelui stareţ Protos. Nicodim Gheorghiţă şi a numeroşilor donatori. Construcţiile noi includ Agheasmatarul (1994), Stăreţia Veche (1990), Muzeul, Arhondaricul şi biserica nouă. Arhondaricul impresionează prin mărimea sa, oferind posibilitatea găzduirii a până la 500 de pelerini. Biserica nouă poartă hramul Acoperământul Maicii Domnului şi este considerată o capodoperă a arhitecturii ecleziastice în stilul tradiţional ştefanian, fiind foarte asemănătoare cu Mănăstirea Putna.

Este un edificiu înalt şi zvelt, cu interiorul pictat în tehnica al fresco. Aici este găzduită Icoana Făcătoare de Minuni a Maicii Domnului cu Pruncul, pictată în anul 1938 de către preotul Octavian Zmău, şi donată schitului de ieromonahul Iov Mazilu. Aceasta a fost ferecată ulterior în argint, coroanele fiind din aur, decorate cu pietre preţioase – rubine, safire şi smaralde – donate de către o familie din Piatra Neamţ. Icoana este considerată a fi făcătoare de minuni deoarece este izvorâtoare de mir.

Mănăstirea Hadâmbu este alegerea perfectă pentru petrecerea unei duminici în sânul naturii, ascultând slujba, care este oficiată în curtea interioară a bisericii vechi. Personal, am vizitat multe mănăstiri din Moldova, însă aceasta m-a impresionat în mod special. Cred că aici am ascultat cea mai frumoasă slujbă, totul fiind foarte bine organizat, în deplină pace şi seninătate, iar părintele stareţ înduioşând prin cântecele sale oamenii ce aşteptau în curte pentru a fi miruiţi după terminarea slujbei. În spatele mănăstirii se află un iaz deasupra căruia este amenajat un mic spaţiu cu două bănci. De aici poţi admira edificiul sfânt printre ramurile bogate ale sălciilor.

Momentan, dezavantajul este faptul că drumul către mănăstire nu este asfaltat, problemă ce va fi rezolvată foarte curând. În orice caz, decât să urci cu maşina până la mănăstire, este mai plăcut să o laşi la poalele dealului şi să faci scurtul drum pe jos, eventual tăind păşunea pe o cărare abia vizibilă. Trecând pe lângă turmele de oi, care încă-şi mai revendică întinsul spaţiu până la venirea iernii, simţi cu adevărat că te afli departe de oraş şi de grijile cotidiene.

Surse: Claudiu Paradais – Mănăstirea Hadâmbu; cuvânt înainte de Protos. Nicodim Gheorghiţă, Editura Gedo, Cluj-Napoca, 2006

crestinortodox.ro

Sursă fotografii: Arhiva personală

Situată pe malul Dâmboviței, vis-à-vis de Curtea Veche, mânăstirea Radu-Vodă atrage an de an, tot mai mulți credincioși români, dar și din alte țări,  prin legendele care o înconjoară : se spune că aici ar fi construit ciobanul Bucur prima biserică de pe aceste meleaguri, iar în sprijinul mitului vin și descoperirile arheologice, care datează din paleolitic.

Biserica a fost ctitorită de către domnitorul Alexandru al-II-lea Mircea și de către doamna sa, Ecaterina, drept mulțumire pentru ajutorul dat de divinitate în lupta cu vornicii Vintilă și Dumbravă și, inițial, s-a vrut a fi mitropolie a capitalei.

Ulterior este distrusă de turci și lăsată în ruină, până în anul 1614, când domnitorul Radu-Mihnea, începe să o refacă și tot el îi va da și numele actual. Insă epopeea așezământului continuă și în vremea fanarioților, când este cârmuită de egumeni greci, care o vor despuia de toate podoabele și de toate bunurile mai de preț.

Înfățișarea actuală îi este dată odată cu restaurarea din anii 1967-1974, condusă de Ștefan Balș, architect ce va reveni la simplitatea și la stilul originar al edificiului.

Ceea ce m-a impresionat în mod deosebit a fost ideea de sprijini turla principală pe doisprezece coloane, simbolizându-i pe cei 12 apostoli. Interiorul se poate lăuda cu un iconostas în stil baroc, câteva pietre de mormânt, printre care și cea a ctitorului, dar și cu o raclă ce conține moaștele Sfântului Nectarie.

Sfintele moaște sunt așezate în partea dreaptă a bisericii, sub un baldachin, unde se roagă zilnic, pentru sănătate, zeci și zeci de oameni, din zori și până-n seară. Se spune că Sfântul ar fi vindecat boli incurabile precum cancerul, boli ale pielii, ar fi salvat bebelusi de la moarte și că rugăciunea se îndeplinește rapid, atunci când omul este sincer și crede orbește în puterea lui vindecătoare.

Personal am auzit o astfel de poveste din gura unei profesoare de religie, care spunea că și-a dorit enorm să aibă un copilaș, însă oricât de multe tratamente ar fi făcut, nu putea rămâne însărcinată. A mers să se roage și la aceste rămășițe sfinte, iar în noaptea respectivă l-a visat pe Sfântul care a avertizat-o că va avea un băiețel și că va trebui să îi dea numele de Nectarie. După un timp oarecare, s-a produs minunea și a născut băiețelul despre care i-a vorbit Nectarie, în vis, și căruia i-a proorocit că va deveni slujitor al domnului.

Fie că mergeți pentru a admira clădirea cu iz istoric, fie că o faceți pentru a spune o rugăciune la racla Sfântului, eu v-aș îndemna să treceți pragul acestei biserici deosebite.

Sursa : www.hoinari.ro

Multă vreme am fost convinsă, că în afara așa-zisul centru istoric, nu mai există nimic altceva în raza acestui oraș și îmi ziceam că trebuie să mergi până la Sinaia sau Brașov ca să poți vedea un obiectiv turistic.

Ideea aceasta mi-a stăruit în minte, până când am descoperit că la 14-15 km de București, pe malul lacului Mogoșoaia se înalță, semeț, un frumos palat domnesc.

Ansamblul de la Mogoșoaia  a fost ridicat din porunca domnitorului Constantin Brâncoveanu, iar construcția durează din anul 1698 până în anul 1702, când este dat în folosință. Oamenii locului spun că numele i se trage de la cel al boierului Mogoș, proprietarul de drept al acestor pământuri.

Ca orice ctitorie a lui Brâncoveanu, palatul este construit în frumosul stil renascentist ce are ca elemente caracteristice, pridvorul larg deschis, cu arcade, dar prezintă și influențe ale arhitecturii venețiene sau otomane.

După executarea domnitorului de către turci, palatul este transformat, pentru o vreme, în han turcesc și este prădat în mai multe rânduri de otomani, astfel că în secolul al XIX lea, când este cumpărat de familia Bibescu, el devenise aproape o ruină.

Valentin Bibescu îl face cadou soției sale, Martha Bibescu, personaj ce va încerca să îl renoveze și să îi redea strălucirea de odinioară, ajutată de arhitecții venețieni.

Poeta își vinde o mare parte a coleției de cărți, pentru a strânge fondurile destinate renovării edificiului, care mai târziu va deveni locul unde se vor ține cercuri literare și reuniuni politice.

În 1945 este donat statului, pentru a fi în cadrat în categoria monumentelor istorice, și tot în aceasta perioadă își capătă destinația actuală de Muzeu al expozițiilor de artă brâncovenească.

Interiorul cuprinde pivnițe, bolte, parterul unde poți admira manuscrise și cărți rare, sau picturi și sculpturi în lemn și piatră, iar la etajul I se află apartamentele princiare.

Exteriorul are multiple curți interioare și clădiri anexe precum cuhnia, ghețăria, arhonderia, dar și un monument funerar al familiei Bibescu. Atunci când cobori pe terasa dinspre lac, printre arcade și labirintul din gard viu, te aștepți să-i vezi pe Nichita Stănescu, Marin Preda sau Cezar Ivănescu, scriind sau declamând versuri, într-una din serile destinate întâlnirilor culturale.

Sursa : http://www.hoinari.ro

Vechea biserică este construită în stil brâncovenesc, arhitectura caracteristică Ţării Româneşti. Acest stil, de influenţă barocă, are drept caracteristici coloanele sculptate în piatră şi ornate cu motive florale şi vegetale(floare de crin, frunză de stejar etc.). În general bisericile ortodoxe sunt formate din pronaos, naos şi altar, iar stilul brâncovenesc adaugă acestora trei pe cea de a patra sub forma unei camere deschise sustinută de coloane, »pridvorul ». Deosebit de important este portalul bisericii, sculptat, reprezentând la dreapta pe Moise cu Tablele Legii şi în partea stângă pe fratele lui, Aaron.

Tot în curtea vechii mănăstiri, lângă paraclis, se găseşte cavoul lui Tache Ionescu, prim-ministru în perioada Primului Razboi Mondial, cel care a avut un rol important în unirea ţărilor române după război.

Un brâu de ceramică smălţuită de culoare verde, format din trei linii răsucite din loc în loc, înconjoară exteriorul bisericii ; este simbolul unităţii Sfintei Treimi într-un singur Dumnezeu precum şi a celor trei principate româneşti, Transilvania, Moldova şi Ţara Românească, unite într-o singură ţară, România.
În biserică avem una dintre cele mai remarcabile piese din Mănăstirea Sinaia : epitaful executat de Ana Roth. Este lucrat cu acul şi cu fir de aur şi mătase colorată pe pânză de bumbac. Execuţia a durat 3 ani, iar epitaful este înregistrat în catalogul UNESCO.
Muzeul mănăstirii conţine obiecte de cult, prima Biblie tradusă şi tipărită în română în 1688 şi o superbă colecţie de icoane.

Sursa : Sfânta Mănăstire Sinaia- editat de Athena P&P srl
Foto : wikipedia

Initial cladirea din caramida ce se intindea pe 160 de mp cuprindea Palatul Voievodal, biserica Buna Vestire, cancelaria, grajdurile domnesti si diverse alte dependinte, folosite de catre slujitori.

Atestarile documentare ne arata ca destinatia ei initiala a fost aceea de cetate si abia ulterior, in vremea lui Radu cel Frumos, scaunul domnesc este mutat de la Tragoviste la Bucuresti.

Istoria ei este tulbure la fel ca si inceputurile, care se topesc in negura timpului : trece prin incendiul din 1718, care a devastat intreg Bucurestiul si prin cutremurul de la 1738, evenimente ce au dus la distrugerea aproape totala a edificiului si la construirea altuia sub numele de Curtea Noua.

In perioada ei de glorie i se construiesc pivnite, i se fac lucrari de amenajare si de infrumusetare, iar in vremea lui Constantin Brancoveanu si a lui Stefan Cantacuzino, palatul domnesc va fi decorat cu scari de marmura, coloane exterioare, picturi si gradini care au fost apreciate de strainii, care poposeau la Curte.

Insa, vremea ei de glorie incepe sa apuna, odata cu jafurile care au loc in timpul ocupatiilor straine si ale domnitorilor fanarioti, palatul ajungand intr-un stadiu de degradare avansata, lucru care il determina pe Alexandru Ipsilanti sa porunceasca construirea unei nou palat voievodal, pe Dealul Spirii.

Veche resedinta a domnitorilor este data uitarii si lasata in grija nemiloasa a timpului, care incepe sa isi puna pecetea pe ziduri, pe interioare, chiar pe intreg ansamblul, iar Constantin Hangerli hotaraste sa fie parcelata si sa se faca anumite constructii de utilitate publica peste ea.

In anii 1967-1972, sunt scoase la lumina, prin munca arheologilor, fragmente din ceea ce a fost odata Palatul Voievodal : baia turceasca, fragmente din sistemul de alimentare cu apa, picturi murale, bucati de coloane, inscriptii, o parte a dependintelor.

Astazi, cand deschizi poarta muzeului in aer liber, patrunzi intr-o alta lume : atunci cand pasesti pe cararea pietruita si incepi sa explorezi putine fragmente care au mai ramas, ai senzatia ca timpul se opreste in loc si ca o sa zaresti o domnita admirand picturile exterioare, ca o sa vezi o bucatareasa pregatind un pranz domnesc, pe soba care sta trista in fata ochilor tai, sau ca o sa stai laturi de un domnitor la balcon pentru a admira privelistea unui Bucuresti cosmopolit.

www.wikipedia.ro

Altarul principal – inchinat Sfintei Elisabeta, patroana bisericii;
Altarele laterale: – altarul Maicii Domnului şi a Sfantului Rozariu,unde se afla si o statueta a Maicii Domnului;
Altarul Sfantului Stefan, Primul Martir;
Altarul Sfinuilor Ioachim si Ana;
Altarul Preasfintei Cruci si Maicii Indurerate;
Altarul Sfantului Grigore ,Iluminatorul Armeniei;
Ultimul altar, al Sfantului Iosif Tatal.

In fiecare an la data de 15 august, este oficiata o slujba speciala in limbile: maghiara, armeana si romana. La sfarsitul slujbei, statueta Maicii Domnului este scoasa afara de fetele din comunitatea armeana si impreuna cu preotul bisericii se inconjoara centrul orasului astfel incat statueta sa fie vazuta de toata lumea.

In Scaristia bisericii se pastreaza si astazi vesmintele a 15 preoti, vechi de peste 200 de ani. Atat textura cat si culoarea difera in functie de evenimentele importante ale comunitatii, de exemplu de Craciun si de Paste erau folosite vesmintele rosii, pentru inmormantari cele negre, iar vesmintele de peste an variau de la verde pana la galben si albastru.

Cărţile de cult folosite în timpul ritualurilor sunt redactate în limba maghiară, alături de acestea fiind rostite şi câteva cântări în limba armeană. Biblioteca existentă în catedrală conţine un patrimoniu bibliografic inedit, format din cărţi de cult în limba armeană, latină şi maghiară a căror vechime depăşeşte trei secole.

Catedrala a fost initial construita cu doua turnuri, dar legenda spunce ca ,in timpul unei vijelii din 1913, unul din turnurile catedralei a fost rasturnat impreuna cu clopotul din interiorul acestuia in mijlocul strazii.

Desi este a doua catedrala armeana ca marime din tara, nu cred ca ii este acrodata destul atentie si ingrijire, atat din partea locuitorilor cat si din partea autoritatilor. Intrebarea mea este: Am devenit oare mult prea indiferenti fata de comorile nationale, istorie si religie? Atat de indiferenti incat sa preferam sa le uitam decat sa depunem un minim efort pentru a le promova ?

Dupa terminarea razboiului ruso-turc, Manuc decide sa se mute din Bucuresti si ia totodata hotararea de a vinde hanul. Nu reuseste sa duca la indeplinire aceasta actiune, pentru ca in anul 1817 moare, inainte de a gasi un cumparator. Soarta hanului ramane incerta pana in anul 1827, cand toate averile Tarii Romanesti , inclusiv hanul, sunt luate in arenda de Dimitrie Dedu si Nicolae Alexeiu. Va fi retrocedat mostenitorului sau de drept, lui Murat, fiul lui Manuc, undeva prin anul 1830.

Acesta se va hotari sa vanda hanul in anul 1841, deoarece cutremurul din 1838 a afectat destul de serios structura hanului. Tot in acest timp,  Faiser, arhitectul sef al Bucurestiului de la acea vreme, face presiuni asupra mostenitorului, pentru reconstruirea si repararea hanului, reparatii pe care Murat nu si le poate permite.
Hanul este cumparat de Dimitrie Iconomidis (Economu), apoi dupa moarte sa ,ii este dat in arenda lui Milan Lomovici. Dintre clauzele contractului de arenda, se remarca una :

“Se indatoreazã dumnealui a se purta cu toatã ceruta complezenta, atat catre pasageri, cat si ceilalti chiriasi anuali ai hanului, dand fiecaruia onoarea ce merita, ca prin acest mijloc sa nu se sminteasca reputatia hanului.” (Citat wikipedia)
In 1860, pictorul francez, Auguste Lancelot viziteaza Bucurestiul si ilustreaza hanul in insemnarile lui astfel :
“Oamenii cu nervii delicati, cu pielea subtire, vor face bine sã nu intre în acest han, dar curiosii, doritorii de a cunoaste trecutul, vor avea ce sã vadã. S-a pãstrat neatinsã prima sa fizionomie, întunecatã din nenorocire de necurãtenie.
Cele douã rânduri de galerii care leagã între ele patru mari corpuri de case, scara cea mare care serveste cele douã caturi, foarte elegantã, sub un chiosc cu acoperis tuguiat si cu cãpriori ieseti afarã sunt împodobite cu stâlpi si cu balustrade de un gust frumos si cu finete lucrate. Am putea zice cã e un palat de lemn; ar merita sã fie restaurat, ceea ce nu ar costa prea mult, si sã i se dea o destinatie mai bunã.[...] Galeriile în care se deschid odãile servesc de loc de plimbare si de sãli comune. Sub ochii tuturor, fiecare face ca la el acasã.[...]” (citat wikipedia)
In anul 1862, hanul va fi din nou vandut, de data aceasta proprietarul fiind  Lambru Vasilescu. Acesta investeste in reparatia hanului si ii schimba numele in Marele Hotel Dacia.

Hotelul Dacia a gazduit lumea buna a Capitalei pentru diferite evenimente mondene. Incepand cu iarna anului 1878 au inceput sa fie oraganizate spectacole de teatru de catre I. D. Ionescu. In 1879 la Hotelul Dacia a avut loc spectacolul sustinut de iluzionistului american James Lwone care a atras o mare multime. De trei ori pe saptamana aveau loc baluri mascate, si ele de un real succes, datorat în mare parte violonistului Ludowic Weist, care conducea orchestra.
Hotelul Dacia a functionat astfel pana dupa cel de-al doile razboi mondial, cand autoritatile comuniste il vor nationalize si ii vor schimba din nou denumirea in “Hanul lui Manuc”

Fiecare schimbare de epoca a atras dupa sine o noua randuiala a hanului. Dar el a ramas, de doua sute de ani, nemiscat, la doi pasi de “kilometrul zero”. Si astazi il gasiti tot acolo, pe strada Franceza nr 62 – 64 . Momentan, hanul este inchis pentru reparatii.

Sursa foto si informatii wikipedia
http://ro.wikipedia.org/wiki/Hanul_Manuc

Cele mai reprezentative exemple sunt cele ale arhitectului Ion Mincu, unul dintre cei mai culti oameni ai epocii, de formatie Beaux Arts-ista : Casa Lahovary, Scoala Centrala de fete, Biserica Stavropoleos, Bufetul de la Sosea ( realizat pentru expozitia Internationala de la Paris 1889), etc.

Elemente recognoscibile de neoromanesc

Influentele locuintelor taranesti s-au manifestat prin elemente de ornament utilizate sub diferite interpretari dar care isi pastreaza referinta. Printre aceste elemente se numara foisorul ( formula traditionala de amenajare a accesului ), arcatura trilobata ( care tradeaza uneori o usoara influenta balcanica), stalpii de lemn (de data aceasta nu mai sunt ciopliti de mana ci prelucrati cu mijloace industriale intr-un atelier), decoratia abundenta si culoarea, exprimata in cele mai reprezentative exemple ale neoromanescului printr-o ceramica smaltuita policroma, o tratare a cornisei ca o streasina obisnuita de casa taraneasca, includerea acoperisului in imaginea fatadei ca element de ornament, decoratie in stuc de factura brancoveneasca, registru tratat traditional cu litera voit arhaica, braul sub forma de funie rasucita de factura religioasa, organizare planimetrica dupa modelul curtii interioare a ansamblurilor religioase, etc.

Stilul neoromanesc este singurul stil din istoria arhitecturii romanesti care a reinviat traditia, a intarit originile si le-a conectat la un prezent. Aceasta reluare a traditiei reconsidera existenta unei natiuni ce are un trecut cu un potential valoros pe care il constientizeaza si-l supune formei reprezentarii.

Mai jos gasiti cateva imagini a uneia dintre cele mai noi, dar totodata cunoscute, cladiri in stil neoromanesc, Catedrala Ortodoxa din Cluj-Napoca.