Mănăstirea a fost ctitorită de către postelnicul grec Iani Hadâmbu, care în anul 1659 primise de la voievodul Gheorghe Ghica un loc „în pădurea Iaşilor, la Dealul Mare”. Din pisania lăcaşului sfânt aflăm că Hadâmbu a reînnoit de fapt o biserică din lemn, respectând astfel un vechi obicei – o biserică nouă se construieşte pe locul sau în apropierea unei alte biserici vechi.

Atunci când a fost construită, biserica avea un aspect de cetate, fiind fortificată, având metereze şi patru bastioane. Fusese construită cu mijloace sigure de apărare din două motive: în primul rând pentru a apăra bunurile mănăstireşti împotriva invadatorilor sau a localnicilor răsculaţi, şi în al doilea rând, din nevoia de apărare într-o perioadă în care ocupaţia turcă nu permitea construcţia de cetăţi cu caracter exclusiv militar. Din cele patru bastioane s-au mai păstrat doar două, într-unul dintre ele aflându-se Icoana Sfântului Ioan Botezătorul.

Reprezentativă pentru arhitectura moldovenească din secolul al XVII-lea, biserica veche poartă hramul Naşterea Maicii Domnului, este de proporţii reduse, consolidată din piatră brută şi are ferestrele construite cu chenare gotice, elementele gotice regăsindu-se pe alocuri în structura arhitecturală a vechiului lăcaş.

Lăsată în ruină pentru mulţi ani, mănăstirea a început să fie renovată abia în ultimii 10-15 ani, în primul rând datorită părintelui stareţ Protos. Nicodim Gheorghiţă şi a numeroşilor donatori. Construcţiile noi includ Agheasmatarul (1994), Stăreţia Veche (1990), Muzeul, Arhondaricul şi biserica nouă. Arhondaricul impresionează prin mărimea sa, oferind posibilitatea găzduirii a până la 500 de pelerini. Biserica nouă poartă hramul Acoperământul Maicii Domnului şi este considerată o capodoperă a arhitecturii ecleziastice în stilul tradiţional ştefanian, fiind foarte asemănătoare cu Mănăstirea Putna.

Este un edificiu înalt şi zvelt, cu interiorul pictat în tehnica al fresco. Aici este găzduită Icoana Făcătoare de Minuni a Maicii Domnului cu Pruncul, pictată în anul 1938 de către preotul Octavian Zmău, şi donată schitului de ieromonahul Iov Mazilu. Aceasta a fost ferecată ulterior în argint, coroanele fiind din aur, decorate cu pietre preţioase – rubine, safire şi smaralde – donate de către o familie din Piatra Neamţ. Icoana este considerată a fi făcătoare de minuni deoarece este izvorâtoare de mir.

Mănăstirea Hadâmbu este alegerea perfectă pentru petrecerea unei duminici în sânul naturii, ascultând slujba, care este oficiată în curtea interioară a bisericii vechi. Personal, am vizitat multe mănăstiri din Moldova, însă aceasta m-a impresionat în mod special. Cred că aici am ascultat cea mai frumoasă slujbă, totul fiind foarte bine organizat, în deplină pace şi seninătate, iar părintele stareţ înduioşând prin cântecele sale oamenii ce aşteptau în curte pentru a fi miruiţi după terminarea slujbei. În spatele mănăstirii se află un iaz deasupra căruia este amenajat un mic spaţiu cu două bănci. De aici poţi admira edificiul sfânt printre ramurile bogate ale sălciilor.

Momentan, dezavantajul este faptul că drumul către mănăstire nu este asfaltat, problemă ce va fi rezolvată foarte curând. În orice caz, decât să urci cu maşina până la mănăstire, este mai plăcut să o laşi la poalele dealului şi să faci scurtul drum pe jos, eventual tăind păşunea pe o cărare abia vizibilă. Trecând pe lângă turmele de oi, care încă-şi mai revendică întinsul spaţiu până la venirea iernii, simţi cu adevărat că te afli departe de oraş şi de grijile cotidiene.

Surse: Claudiu Paradais – Mănăstirea Hadâmbu; cuvânt înainte de Protos. Nicodim Gheorghiţă, Editura Gedo, Cluj-Napoca, 2006

crestinortodox.ro

Sursă fotografii: Arhiva personală

Titanic Vals

Decorul reprezintă interiorul unei locuințe de la începutul secolului XX, mai precis salonul unde se reunește întreaga familie: o masă rotundă, cu jilț, unde ”tronează” mam’mare Chiriachița (Ruxandra Sireteanu) și o canapea unde, de cele mai multe ori se așează copiii: Sarmisegetuza (Ioana Calotă), Gena (Raluca Gheorghiu), Traian (Alexandru Mike Gheorghiu) și Decebal (Gabriela Crișu).

Spectacolul este plin de momente comice, dar din păcate ele aparțin doar scriiturii , căci actorii le dau de cele mai multe ori o nuanță expozitivă. În text, răsturnările de situație nu lipsesc, dar, în spectacol, actorii le fac să pară previzibile.

Sora vitregă, Gena, ”martira familiei”, cea care se sacrifică pentru onoarea surorii ei și se dă drept mama copilului bastard, pare mai degrabă, din jocul Ralucăi Gheorghiu, indiferentă, fadă și lipsită de sentimente. Ea contrastează cu sora ei, Sarmisegetuza, care își duce rolul la extrem și pare cuprinsă de ”sentimente mărețe” chiar și atunci când situațiile din spectacol nu o cer.

Tatăl, presupusul cap al familiei, este mai degrabă cel care este condus de familie, mai precis de soacră, Chiriachița și de soție, Dacia. El este bărbatul molcom, care nu ia hotărâri decât obligat și care e acuzat că a cheltuit prea mulți bani atunci când și-a cumpărat o pălărie nouă. Cu toate astea, el e cel care, în final reușește să-și reunească familia. Personajul interpretat de Sorin Cociș, nu este convingător nici măcar în momentul în care se hotărăște să ia o decizie de unul singur.

Mam’mare, personajul Ruxandrei Sireteanu, cea care dă în cărți și a cărei singură preocupare este să-i iasă pasențele, dar care-și sprijină permanent fiica și își apără familia, este cel mai hotărât și convingător personaj din spectacol.

Dacia, soția lui Spirache, încearcă să parvină, aspiră la o viață mai bună, la mutarea în București și pentru asta face orice ca soțul să ajungă deputat. Personajul Luminiței Erga întruchipează perfect tipul femeii sigură pe sine, dură, dar și falsă, căci sentimentele ei pentru copilul Genei, cea alungată că a călcat strâmb, se schimbă atunci când află că micuțul este moștenitorul averii lui Tache, îl renegă din nou când află că a fost o greșeală și îi reacordă întreaga atenție atunci când descoperă că este, de fapt, fiul Mizei.

Întrebarea ce se naște este următoarea: este spectacolul un basm al Cenușăresei, unde fata vitregă și infirmă este renegată, dar în final integrată familiei sau un portret de familie destrămată și ulterior reunită?

Ana Smaranda TEODORESCU

S-a născut în anul 1868, la Ștefănești, în apropiere de Botoșani și deși provenea dintr-o familie în care se punea accentul pe cariera militară, tânărul se dovedește a fi mai degrabă o fire boemă și cu un vădit talent în ale picturii.

Anul 1873 îl aduce, împreună cu familia, în agitata capitală, care îi va oferi oportunitatea de a studia la una din clasele de pictură de la Școala Națională de Arte Frumoase, pe care o va absolvi cu o medalie de bronz, obținută pentru lucrările : Cap de expresie și Studiu după natură moartă.

Cum visul oricărui tânăr artist, în devenire, este acela de a face crochiuri și schițe după operele marilor pictori, Luchian va pleca pentru un an de zile la Munchen, unde va studia cu ardoare tablourile lui Corregio și pe cele ale Rembrandt, iar la revenirea în țara, în 1891, va participa la prima expoziție de societate, intitulată Cercul Artistic.

Călătoria și munca depusă la Munchen nu vor avea un ecou atât de mare în pictura lui, așa cum s-a întamplat cu voiajul întreprins la Paris, unde va face cunștință cu Școala Franceză și cum impresionismul lui Dega și Manet. Atmosfera Cartierului Latin, picturile lui Delacroix și Courbet dar și curentul revoluționar impresionist îl determină să înceapă lucrarea, Un convoi la Plevna, cu intenția de a participa la o expoziție în inima Parisului, care pentru tinerii artiști aspiranți la glorie, este un fel de centru al universului, greu de atins. Însă boala și moartea mamei sale îl împiedică să își ducă până la capăt proiectul.

Anii aceștia de ucenicie vor fi umbriți de primele semne ale bolii, care îl va țintui ulterior în pat și îi va lasa doar două degete pentru a mânui penelul și pentru a transpune posterității viziunea sa artistică asupra lumii.

Deși grav bolnav, Luchian nu se va da bătut și va continua să se implice mișcarea artistică a vremii, prin ințierea Expoziției artiștilor independenți și va participa și în calitate de concurent la Expoziția Universală de la Paris, din anul 1900.

Dispariția pictorului, în anul 1916, va lăsa un gol în inima prietenilor și a lumii artistice dâmbovițene, iar publicul larg va fi lipsit de prezența unui om care ar fi putut face mult mai mult pentru artă, dacă soarta i-ar fi permis-o.

Ca pictor se remarcă prin marea iubire pentru flori și pentru natura moartă, el rămând în amintirea posterității ca un zugrav al Anemonelor, al Dumitrițelor, Crizantemelor sau Părăluțelor și ca cel mai înfocat adept al pastelului .

Îmi rezerv dreptul de a combate percepția publicului și de a susține ideea că cele mai frumoase lucrări ale lui Luchian sunt compozițiile, intens lucrate și cu mare accent pe detaliu, dar și portretele expresive, în culori pastelate care scot în prim plan trăirile interioare ale pictorului.

Cititorilor mei, le fac invitația de a se delecta cu lucrările lui Luchian, la Muzeul Național de Artă al României, cu specificația că în prima Miercuri din fiecare lună, intrarea este gratuită.

Vizionare plăcută.

Sursa : www.wikipedia.ro

Situată pe malul Dâmboviței, vis-à-vis de Curtea Veche, mânăstirea Radu-Vodă atrage an de an, tot mai mulți credincioși români, dar și din alte țări,  prin legendele care o înconjoară : se spune că aici ar fi construit ciobanul Bucur prima biserică de pe aceste meleaguri, iar în sprijinul mitului vin și descoperirile arheologice, care datează din paleolitic.

Biserica a fost ctitorită de către domnitorul Alexandru al-II-lea Mircea și de către doamna sa, Ecaterina, drept mulțumire pentru ajutorul dat de divinitate în lupta cu vornicii Vintilă și Dumbravă și, inițial, s-a vrut a fi mitropolie a capitalei.

Ulterior este distrusă de turci și lăsată în ruină, până în anul 1614, când domnitorul Radu-Mihnea, începe să o refacă și tot el îi va da și numele actual. Insă epopeea așezământului continuă și în vremea fanarioților, când este cârmuită de egumeni greci, care o vor despuia de toate podoabele și de toate bunurile mai de preț.

Înfățișarea actuală îi este dată odată cu restaurarea din anii 1967-1974, condusă de Ștefan Balș, architect ce va reveni la simplitatea și la stilul originar al edificiului.

Ceea ce m-a impresionat în mod deosebit a fost ideea de sprijini turla principală pe doisprezece coloane, simbolizându-i pe cei 12 apostoli. Interiorul se poate lăuda cu un iconostas în stil baroc, câteva pietre de mormânt, printre care și cea a ctitorului, dar și cu o raclă ce conține moaștele Sfântului Nectarie.

Sfintele moaște sunt așezate în partea dreaptă a bisericii, sub un baldachin, unde se roagă zilnic, pentru sănătate, zeci și zeci de oameni, din zori și până-n seară. Se spune că Sfântul ar fi vindecat boli incurabile precum cancerul, boli ale pielii, ar fi salvat bebelusi de la moarte și că rugăciunea se îndeplinește rapid, atunci când omul este sincer și crede orbește în puterea lui vindecătoare.

Personal am auzit o astfel de poveste din gura unei profesoare de religie, care spunea că și-a dorit enorm să aibă un copilaș, însă oricât de multe tratamente ar fi făcut, nu putea rămâne însărcinată. A mers să se roage și la aceste rămășițe sfinte, iar în noaptea respectivă l-a visat pe Sfântul care a avertizat-o că va avea un băiețel și că va trebui să îi dea numele de Nectarie. După un timp oarecare, s-a produs minunea și a născut băiețelul despre care i-a vorbit Nectarie, în vis, și căruia i-a proorocit că va deveni slujitor al domnului.

Fie că mergeți pentru a admira clădirea cu iz istoric, fie că o faceți pentru a spune o rugăciune la racla Sfântului, eu v-aș îndemna să treceți pragul acestei biserici deosebite.

Sursa : www.hoinari.ro

Multă vreme am fost convinsă, că în afara așa-zisul centru istoric, nu mai există nimic altceva în raza acestui oraș și îmi ziceam că trebuie să mergi până la Sinaia sau Brașov ca să poți vedea un obiectiv turistic.

Ideea aceasta mi-a stăruit în minte, până când am descoperit că la 14-15 km de București, pe malul lacului Mogoșoaia se înalță, semeț, un frumos palat domnesc.

Ansamblul de la Mogoșoaia  a fost ridicat din porunca domnitorului Constantin Brâncoveanu, iar construcția durează din anul 1698 până în anul 1702, când este dat în folosință. Oamenii locului spun că numele i se trage de la cel al boierului Mogoș, proprietarul de drept al acestor pământuri.

Ca orice ctitorie a lui Brâncoveanu, palatul este construit în frumosul stil renascentist ce are ca elemente caracteristice, pridvorul larg deschis, cu arcade, dar prezintă și influențe ale arhitecturii venețiene sau otomane.

După executarea domnitorului de către turci, palatul este transformat, pentru o vreme, în han turcesc și este prădat în mai multe rânduri de otomani, astfel că în secolul al XIX lea, când este cumpărat de familia Bibescu, el devenise aproape o ruină.

Valentin Bibescu îl face cadou soției sale, Martha Bibescu, personaj ce va încerca să îl renoveze și să îi redea strălucirea de odinioară, ajutată de arhitecții venețieni.

Poeta își vinde o mare parte a coleției de cărți, pentru a strânge fondurile destinate renovării edificiului, care mai târziu va deveni locul unde se vor ține cercuri literare și reuniuni politice.

În 1945 este donat statului, pentru a fi în cadrat în categoria monumentelor istorice, și tot în aceasta perioadă își capătă destinația actuală de Muzeu al expozițiilor de artă brâncovenească.

Interiorul cuprinde pivnițe, bolte, parterul unde poți admira manuscrise și cărți rare, sau picturi și sculpturi în lemn și piatră, iar la etajul I se află apartamentele princiare.

Exteriorul are multiple curți interioare și clădiri anexe precum cuhnia, ghețăria, arhonderia, dar și un monument funerar al familiei Bibescu. Atunci când cobori pe terasa dinspre lac, printre arcade și labirintul din gard viu, te aștepți să-i vezi pe Nichita Stănescu, Marin Preda sau Cezar Ivănescu, scriind sau declamând versuri, într-una din serile destinate întâlnirilor culturale.

Sursa : http://www.hoinari.ro

Aventura explorării lumii de dincolo începe la Piatra Neamț. Tatăl său, evreu bogat, proprietar al unei fabrici de cherestea, avea două ocupații preferate: număratul banilor și ședințele de spiritism. Fiecare Sabat era sărbătorit prin ședințe de spiritism. Copilul Victor a asistat șocat la una, ascuns sub masă. Mediumul era un țăran analfabet, posedat de spiritul unui personaj elevat care monologa în mai multe limbi și știa să cânte la vioară. Ani de zile, Victor se strecoară și stă ascuns în timpul acestor ședințe. Astfel, își dă seama că dincolo există.

În 1907 începe lungul drum al inițierii sale. În timpul revoltelor țărănești, fabrica de cherestea este incendiată, iar familia fuge din țară la Hamburg, apoi Viena. În 1910, Braunerii vroiau să se stabilească în Viena, însă chiar atunci cometa Halley se face vizibilă și se declanșează o isterie generală. Predicatorii anunță sfârșitul lumii și moartea colectivă. Tatăl Brauner anunță celor șase copii moartea iminentă, dând o explicație erudită, bazată pe Talmud și câteva religii. Însă de la trecerea cometei nu se întâmplă nimic, iar Braunerii se întorc în România, stabilindu-se la București. În seara de vineri 1913, Victor anunță că a fost chemat să fie artist. Tatăl l-a anunțat că această îndeletnicire este scumpă, iar el nu este dispus să dea nici un ban.

Chemarea însă trebuia respectată, iar Victor, deprimat, se ascunde în cimitirul Bellu, unde dialoghează cu Eminescu și Iulia Hașdeu. Cumva încurajat de aceștia, se aruncă în tumultoasa viață de artist.

La 17 ani este student la Academia de Artă din București. Împreună cu poetul Ilarie Voronca, Brauner inventează manifestul ”Pictopoezia” în care scria că ”pictopoezia este ultimul răcnet al modei”. Este exmatriculat din facultate, iar el sărbătorește prin deschiderea primei sale expoziții. Se rade în cap și fuge la Balcic, apoi, fără bani, dar cunoscându-l pe Brâncuși, pleacă la Paris. Este primit în atelierele sculptorului cu condiția să se ocupe de spălatul și călcatul pantalonilor și al cămășilor.

Brâncuși, în schimb, îi face cunoștință cu cei mai intransigenți intelectuali ai lumii și îl lasă să utilizeze aparatul de fotografiat Kodak cu burduf. Este un aparat care îi marchează viața, pentru că în 1928 a fotografiat pe bulevardul Montparnasse o actriță de vodevil căreia un vrăjitor de stradă îi punea o bandă neagră pe ochi pentru a-i lua vederea. Întors în atelier, pictează un autoportret cu un ochi scos. În următorii ani desenează un număr impresionant de autoportrete fără ochiul stâng. Peste 10 ani, a fost lovit întâmplător de un ciob de sticlă și și-a pierdut ochiul stâng. Acest fapt l-a făcut și mai tare să creadă că este profet și mag.

După război, Brauner a cerut Franței naturalizarea, pe care a primit-o în 1961. A murit cinci ani mai târziu, apreciat de toți marii artiști ai lumii. Totuși, până în clipa morții sale, nici un tablou nu fusese cumpărat de un muzeu, ca în cazul lui Brâncuși, Dali, Picasso. În 1987, văduva lui donează Franței toată opera Brauner.

Surse:

Revista Terra, nr. 4/aprilie 2007

Foto: http://dumitruagachi.files.wordpress.com/2008/11/braunersuprarealistul.jpg

http://www.gnosis.art.pl/iluminatornia/sztuka_o_inspiracji/victor_brauner/victor_brauner_biernosc_uprzejma.jpg

http://artistiromani.files.wordpress.com/2008/11/victor-brauner1.jpg

Vechea biserică este construită în stil brâncovenesc, arhitectura caracteristică Ţării Româneşti. Acest stil, de influenţă barocă, are drept caracteristici coloanele sculptate în piatră şi ornate cu motive florale şi vegetale(floare de crin, frunză de stejar etc.). În general bisericile ortodoxe sunt formate din pronaos, naos şi altar, iar stilul brâncovenesc adaugă acestora trei pe cea de a patra sub forma unei camere deschise sustinută de coloane, »pridvorul ». Deosebit de important este portalul bisericii, sculptat, reprezentând la dreapta pe Moise cu Tablele Legii şi în partea stângă pe fratele lui, Aaron.

Tot în curtea vechii mănăstiri, lângă paraclis, se găseşte cavoul lui Tache Ionescu, prim-ministru în perioada Primului Razboi Mondial, cel care a avut un rol important în unirea ţărilor române după război.

Un brâu de ceramică smălţuită de culoare verde, format din trei linii răsucite din loc în loc, înconjoară exteriorul bisericii ; este simbolul unităţii Sfintei Treimi într-un singur Dumnezeu precum şi a celor trei principate româneşti, Transilvania, Moldova şi Ţara Românească, unite într-o singură ţară, România.
În biserică avem una dintre cele mai remarcabile piese din Mănăstirea Sinaia : epitaful executat de Ana Roth. Este lucrat cu acul şi cu fir de aur şi mătase colorată pe pânză de bumbac. Execuţia a durat 3 ani, iar epitaful este înregistrat în catalogul UNESCO.
Muzeul mănăstirii conţine obiecte de cult, prima Biblie tradusă şi tipărită în română în 1688 şi o superbă colecţie de icoane.

Sursa : Sfânta Mănăstire Sinaia- editat de Athena P&P srl
Foto : wikipedia

Constantin Brancusi s-a nascut in data de 19 februarie 1876 la Hobita judetul Gorj, a decedat pe 16 martie 1957 la Paris. Constantin Brancusi a fost printre putinii sculpturi care a dus la innoirea limbajului si viziunii plastice in sculptura contemporana. El a fost ales membru al Academiei Romane postmortem.
Expune pentru prima data la Société Nationale des Beaux-Arts si la Salon d’Automne din Paris in 1906. Creeaza in 1907 prima versiune a Sarutului, tema pe care o va relua sub diferite forme pana in 1940, culminand cu “Poarta Sarutului” parte a Ansamblului Monumental din Targu-Jiu.

Constantin Brancusi, este cunoscut datorita operei sale monumentale “Coloana Infinita”, cunoscuta sub numele gresit de “Coloana Infinitului”. Acesata este doar o parte a trilogiei Ansamblului Monumental din Targu-Jiu, “Coloana Infinita”, “Poarta Sarutului” si “Masa tacerii”, toate concepute si executate de sculptorul nostru roman.
“Coloana Infinta”, a fost inaugurata la 27 octombrie 1938 avand o inaltime de 29,35 m si este compusa din 15 moduli octaedrici sau “margele” asa cum le numea Brancusi.

Sculptura cunoscuta sub numele original “Coloana recunostintei fara sfarsit”, a fost dedicata soldatilor romani cazuti in Primul Razboi Mondial, 1916 in luptele de pe malul Jiului. Cu toate ca inaugurarea sculpturii a fost in 1938, exista dovezi in atelierul maestrului care ar fi indicat o vechime mult mai mare a lucarii, datand din 1909 cand au fost gasite coloane truncheate de lemn, expuse sub denumirea de “Proiect arhitectural”.
Elementele componente ale coloanei sunt nucleul metalic din teava patrata, fundatia din beton, iar margelele din fonta, insirate pe nucleu.

Desi este cea mai cunoscuta si populara lucrare a sculptorului, ea fost ignorata pana in anul 1998 cand s-au inceput lucrarile de rastaurare a coloanei terminate in 2000. Fondurile necesare restaurarii au fost primite din urma unei colaborari a Guvernului Romaniei cu Fondul Mondial al Monumentelor, Banca Mondiala plus late grupari romanesti si internationale, care au ajutat la mentinearea in stare buna a acestui monument datorita caruia tara noastra a fost privita cu ochi mai buni de catre popoarele straine.

Artistul din Poiana Marului

Pictorul român și desăvârșitul director al Muzeului Țăranului Român s-a născut pe 14 septembrie 1938, în București. Data nașterii sale este o zi de sărbătoare în calendarul ortodox, Ziua Crucii, iar crucea se pare că este cea care i-a conformat spiritul și arta.

Pentru Horia Bernea, faptul că l-a avut ca tată pe cunoscutul sociolog și etnolog Ernest Bernea, a fost în egală măsură un lucru bun cât și unul ce i-a creat piedici în viitoarea carieră. Deși dorește să urmeze Academia de Arte Frumoase din București, este respins de două ori; trebuia să-l declare mort pe tatăl său ( care era închis din motive politico-ideologice) ca cei de la Academie să îl admită. Urmează astfel Facultatea de Matematică și Fizică a Universității din București și pentru a evita efectuarea stagiului militar – obligatoriu în perioada comunistă – își prelungește studiile la București. În 1962 termină Școala Tehnică de Arhitectură, iar în 1965 Institutul Pedagogic – secția Desen.

Tatălui său îi mulțumește pentru faptul că a descoperit Poiana Mărului. Anii copilăriei lui Horia Bernea au coincis cu vremurile tulburi din țara noastră. De aceea tatăl său a decis să-și ducă familia la Brașov, în satul Poiana Mărului, loc în care el însuși mergea atunci când era student. Din copilărie, Horia Bernea a rămas legat de acest loc, unde artistul Ion Dumitriu și-a creat atelierul de vară. An de an, cu șevaletul în spate, Bernea mergea aici pentru a promova pictura în natură și pentru a-i îndemna și pe alții să meargă en plen air.

Bernea și-a deschis prima sa expoziție când avea 18 ani. A debutat public ca pictor în 1965, la Cenaclul Tineretului al Uniunii Artiștilor Plastici. A fost membru al grupului de la Poiana Mărului, dar și al grupului Prolog. Aici, alături de Constantin Flondor, Paul Gherasim și alți pictori, a dat o nouă direcție în pictura română actuală: recitirea și redescoperirea valorilor tradiționale și spirituale ortodoxe.

Cariera de pictor a fost una strălucită; a lucrat în taberele de creație de la Văratec și Tescani, apoi la Paris și în Provence. A avut numeroase expoziții personale sau de grup în străinătate. A fost un pictor ”creștin” care a îmbinat în operele sale tradiția și religia. Ciclurile tematice ale picturii lui Bernea sunt: Prapor, Deal, Hrană, Iconostas, Autoportret.

Pictura nu a fost însă singurul domeniu în care a strălucit. În anul 1990 a fost numit director general al Muzeului Țăranului Român, de către Andrei Pleșu; această funcție a ocupat-o până la finalul vieții. A reușit să contruiască un muzeu, organizat după toate exigențele muzeisticii contemporane, muzeu care a primit în 1996 distincția de European Museum of the Year. Aici sunt găzduite lucrările lui Horia Bernea și tot aici sunt conservate tradițiile spirituale țărănești.

Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Horia_Bernea

Unde găsim o fotografie artistică şi cum o recunoaştem

O fotografie artistică este bună: conceptual, compoziţional, tehnic şi are un mesaj puternic; trezeşte ceva în tine. Şi o găsim în câteva reviste de fotografie care se vând pe la chioşcuri, pe holurile fostelor case de cultură ale sindicatelor sau în expoziţii organizate prin provincie ca urmare a unor palide concursuri.

În perioada comunsită a existat o asociaţie AAF(Asociaţia Artiştilor Fotografi), azi fotografia românească e mică dar foarte activă, cel puţin la nivel de discuţii.

… farmecul unei fotografii bune: sa arati un lucru obisnuit intr-o maniera personala. Toata lumea a vazut ciini si pisici, batrini, tigani, copii jegosi, apusuri si rasarituri…eu ma abtin sa declansez la “prima vedere” si intotdeauna ma gindesc cum as putea sa-mi fac subiectul sa arate mai bine, mai inedit. Cosmin Bumbuţ

( http://www.foto-magazin.ro/portfolio_open.php?art=portfolio_bumbutz.php )

Cosmin Bumbuţ este absolvent al Facultăţii de Teatru şi Film, secţia imagine, 1997 şi este unul dintre cei mai cunoscuţi fotografi români. Dincolo de lucrările sale în publicitate sau în revistele glossy, Cosmin Bumbuţ si-a expus fotografiile în ţară (Bucureşti, Timişoara, Cluj, Baia Mare) dar şi peste hotare la New York, Amsterdam, Luxemburg, Thessaloniki sau Napoli. Fotografiile sale se află în colecţii private din România, Statele Unite, Olanda, Luxemburg, Franţa sau Belgia.

Arta lui Bumbuţ este de-a găsi frumuseţea oriunde: în feţele ţăranilor în detaliu, în profunzime, a unui scaun elegant, un perete, o umbră etc.

Supranumită Oscarurile fotografiei, International Photography Award (IPA) este considerată cea mai prestigioasă competiţie de profil din lume şi premiază fotografii din secţiuni diverse de la Publicitate, până la Editorial sau Natură unde Cosmin Bumbuţ a câştigat în 2006. El a cistigat premiul întâi în secţiunea Editorial, categoria Other cu fotografiile realizate în închisoarea Aiud şi premiul 3 în secţiunea Special, categoria Turism cu seria intitulata Transit. Cosmin Bumbuţ a mai primit 12  honorable mentions pentru alte fotografii semnate de el în cursul acelui an.

TRANSIT

Exista o intreita retorica in albumul lui Cosmin Bumbut: a sinelor de tren, a iernii, a aburului. Prima, care revine obsesiv, mai cu seama in partea finala, nu trimite, asa cum spuneam, la o poetica a distantei, ci mai degraba la metafora unor trasee de viata care vin de nicaieri si duc nicaieri. Iar liniile acestea, surprinse in indeterminarea lor, traverseaza de fiecare data un peisaj al frigului. Totul e iernatic, e rece, e inzapezit: campul, sinele insele, peroanele, felinarele, stalpii de inalta tensiune…
Gabriel Liiceanu (http://www.humanitas.ro/humanitas/transit)

Pe 20 noiembrie 2008 a avut loc, în România, prima ediţie a evenimentului Best Foto Fest, care îi reuneşte pe 11 dintre cei mai cunoscuţi artişti fotografi români, evenimentul a avut un scop umanitar şi anume acela de a strânge fonduri pentru Asociaţia Nevăzătorilor din România.

Fotografi români cunoscuţi : Narcis Virgiliu, Alin Popescu, Valentin Calinescu, Tomoaki Minoda, Ionut Staicu, Mihai Moiceanu, Florin Constantinescu, Harris Wallmen, Ciprian Strugariu, Bogdan Panait si Stelian Pavalache etc.

Surse:

Poze: www.foto-magazin.ro

N.B.( Să privim:).

Cosmin Bumbuţ: http://www.bumbutz.ro/photo/journal/journal.html

BENKO, Emese: http://www.photopoints.com/main/photos/photographer.aspx?ID=11808
EFTENIE, Vlad: http://www.badorgood.com/authors.php?id=2272
IURKIEWICZ, Diana: http://badorgood.com/authors.php?id=609
LAZAR, Dinu: http://www.fotografu.ro
MARIN, Rada: http://www.radamarin.com
MEREUTA, Vlad: http://www.mereuta.com/
NACU, Andrei: http://andreinacu.ro/
PAVALACHE, Stelian: http://www.photodesign.ro
SAVA, Stefan: http://www.photo.net/photos/beatniku’

Iosif Berman http://www.foto-magazin.ro/despre-fotografie_open.php?art=ftm20/archives/2007/06/iosif_berman_va.html

http://centraleasteurope.bbfr.net/viewtopic.forum?t=247