S-a născut în anul 1868, la Ștefănești, în apropiere de Botoșani și deși provenea dintr-o familie în care se punea accentul pe cariera militară, tânărul se dovedește a fi mai degrabă o fire boemă și cu un vădit talent în ale picturii.

Anul 1873 îl aduce, împreună cu familia, în agitata capitală, care îi va oferi oportunitatea de a studia la una din clasele de pictură de la Școala Națională de Arte Frumoase, pe care o va absolvi cu o medalie de bronz, obținută pentru lucrările : Cap de expresie și Studiu după natură moartă.

Cum visul oricărui tânăr artist, în devenire, este acela de a face crochiuri și schițe după operele marilor pictori, Luchian va pleca pentru un an de zile la Munchen, unde va studia cu ardoare tablourile lui Corregio și pe cele ale Rembrandt, iar la revenirea în țara, în 1891, va participa la prima expoziție de societate, intitulată Cercul Artistic.

Călătoria și munca depusă la Munchen nu vor avea un ecou atât de mare în pictura lui, așa cum s-a întamplat cu voiajul întreprins la Paris, unde va face cunștință cu Școala Franceză și cum impresionismul lui Dega și Manet. Atmosfera Cartierului Latin, picturile lui Delacroix și Courbet dar și curentul revoluționar impresionist îl determină să înceapă lucrarea, Un convoi la Plevna, cu intenția de a participa la o expoziție în inima Parisului, care pentru tinerii artiști aspiranți la glorie, este un fel de centru al universului, greu de atins. Însă boala și moartea mamei sale îl împiedică să își ducă până la capăt proiectul.

Anii aceștia de ucenicie vor fi umbriți de primele semne ale bolii, care îl va țintui ulterior în pat și îi va lasa doar două degete pentru a mânui penelul și pentru a transpune posterității viziunea sa artistică asupra lumii.

Deși grav bolnav, Luchian nu se va da bătut și va continua să se implice mișcarea artistică a vremii, prin ințierea Expoziției artiștilor independenți și va participa și în calitate de concurent la Expoziția Universală de la Paris, din anul 1900.

Dispariția pictorului, în anul 1916, va lăsa un gol în inima prietenilor și a lumii artistice dâmbovițene, iar publicul larg va fi lipsit de prezența unui om care ar fi putut face mult mai mult pentru artă, dacă soarta i-ar fi permis-o.

Ca pictor se remarcă prin marea iubire pentru flori și pentru natura moartă, el rămând în amintirea posterității ca un zugrav al Anemonelor, al Dumitrițelor, Crizantemelor sau Părăluțelor și ca cel mai înfocat adept al pastelului .

Îmi rezerv dreptul de a combate percepția publicului și de a susține ideea că cele mai frumoase lucrări ale lui Luchian sunt compozițiile, intens lucrate și cu mare accent pe detaliu, dar și portretele expresive, în culori pastelate care scot în prim plan trăirile interioare ale pictorului.

Cititorilor mei, le fac invitația de a se delecta cu lucrările lui Luchian, la Muzeul Național de Artă al României, cu specificația că în prima Miercuri din fiecare lună, intrarea este gratuită.

Vizionare plăcută.

Sursa : www.wikipedia.ro

Aventura explorării lumii de dincolo începe la Piatra Neamț. Tatăl său, evreu bogat, proprietar al unei fabrici de cherestea, avea două ocupații preferate: număratul banilor și ședințele de spiritism. Fiecare Sabat era sărbătorit prin ședințe de spiritism. Copilul Victor a asistat șocat la una, ascuns sub masă. Mediumul era un țăran analfabet, posedat de spiritul unui personaj elevat care monologa în mai multe limbi și știa să cânte la vioară. Ani de zile, Victor se strecoară și stă ascuns în timpul acestor ședințe. Astfel, își dă seama că dincolo există.

În 1907 începe lungul drum al inițierii sale. În timpul revoltelor țărănești, fabrica de cherestea este incendiată, iar familia fuge din țară la Hamburg, apoi Viena. În 1910, Braunerii vroiau să se stabilească în Viena, însă chiar atunci cometa Halley se face vizibilă și se declanșează o isterie generală. Predicatorii anunță sfârșitul lumii și moartea colectivă. Tatăl Brauner anunță celor șase copii moartea iminentă, dând o explicație erudită, bazată pe Talmud și câteva religii. Însă de la trecerea cometei nu se întâmplă nimic, iar Braunerii se întorc în România, stabilindu-se la București. În seara de vineri 1913, Victor anunță că a fost chemat să fie artist. Tatăl l-a anunțat că această îndeletnicire este scumpă, iar el nu este dispus să dea nici un ban.

Chemarea însă trebuia respectată, iar Victor, deprimat, se ascunde în cimitirul Bellu, unde dialoghează cu Eminescu și Iulia Hașdeu. Cumva încurajat de aceștia, se aruncă în tumultoasa viață de artist.

La 17 ani este student la Academia de Artă din București. Împreună cu poetul Ilarie Voronca, Brauner inventează manifestul ”Pictopoezia” în care scria că ”pictopoezia este ultimul răcnet al modei”. Este exmatriculat din facultate, iar el sărbătorește prin deschiderea primei sale expoziții. Se rade în cap și fuge la Balcic, apoi, fără bani, dar cunoscându-l pe Brâncuși, pleacă la Paris. Este primit în atelierele sculptorului cu condiția să se ocupe de spălatul și călcatul pantalonilor și al cămășilor.

Brâncuși, în schimb, îi face cunoștință cu cei mai intransigenți intelectuali ai lumii și îl lasă să utilizeze aparatul de fotografiat Kodak cu burduf. Este un aparat care îi marchează viața, pentru că în 1928 a fotografiat pe bulevardul Montparnasse o actriță de vodevil căreia un vrăjitor de stradă îi punea o bandă neagră pe ochi pentru a-i lua vederea. Întors în atelier, pictează un autoportret cu un ochi scos. În următorii ani desenează un număr impresionant de autoportrete fără ochiul stâng. Peste 10 ani, a fost lovit întâmplător de un ciob de sticlă și și-a pierdut ochiul stâng. Acest fapt l-a făcut și mai tare să creadă că este profet și mag.

După război, Brauner a cerut Franței naturalizarea, pe care a primit-o în 1961. A murit cinci ani mai târziu, apreciat de toți marii artiști ai lumii. Totuși, până în clipa morții sale, nici un tablou nu fusese cumpărat de un muzeu, ca în cazul lui Brâncuși, Dali, Picasso. În 1987, văduva lui donează Franței toată opera Brauner.

Surse:

Revista Terra, nr. 4/aprilie 2007

Foto: http://dumitruagachi.files.wordpress.com/2008/11/braunersuprarealistul.jpg

http://www.gnosis.art.pl/iluminatornia/sztuka_o_inspiracji/victor_brauner/victor_brauner_biernosc_uprzejma.jpg

http://artistiromani.files.wordpress.com/2008/11/victor-brauner1.jpg

Artistul din Poiana Marului

Pictorul român și desăvârșitul director al Muzeului Țăranului Român s-a născut pe 14 septembrie 1938, în București. Data nașterii sale este o zi de sărbătoare în calendarul ortodox, Ziua Crucii, iar crucea se pare că este cea care i-a conformat spiritul și arta.

Pentru Horia Bernea, faptul că l-a avut ca tată pe cunoscutul sociolog și etnolog Ernest Bernea, a fost în egală măsură un lucru bun cât și unul ce i-a creat piedici în viitoarea carieră. Deși dorește să urmeze Academia de Arte Frumoase din București, este respins de două ori; trebuia să-l declare mort pe tatăl său ( care era închis din motive politico-ideologice) ca cei de la Academie să îl admită. Urmează astfel Facultatea de Matematică și Fizică a Universității din București și pentru a evita efectuarea stagiului militar – obligatoriu în perioada comunistă – își prelungește studiile la București. În 1962 termină Școala Tehnică de Arhitectură, iar în 1965 Institutul Pedagogic – secția Desen.

Tatălui său îi mulțumește pentru faptul că a descoperit Poiana Mărului. Anii copilăriei lui Horia Bernea au coincis cu vremurile tulburi din țara noastră. De aceea tatăl său a decis să-și ducă familia la Brașov, în satul Poiana Mărului, loc în care el însuși mergea atunci când era student. Din copilărie, Horia Bernea a rămas legat de acest loc, unde artistul Ion Dumitriu și-a creat atelierul de vară. An de an, cu șevaletul în spate, Bernea mergea aici pentru a promova pictura în natură și pentru a-i îndemna și pe alții să meargă en plen air.

Bernea și-a deschis prima sa expoziție când avea 18 ani. A debutat public ca pictor în 1965, la Cenaclul Tineretului al Uniunii Artiștilor Plastici. A fost membru al grupului de la Poiana Mărului, dar și al grupului Prolog. Aici, alături de Constantin Flondor, Paul Gherasim și alți pictori, a dat o nouă direcție în pictura română actuală: recitirea și redescoperirea valorilor tradiționale și spirituale ortodoxe.

Cariera de pictor a fost una strălucită; a lucrat în taberele de creație de la Văratec și Tescani, apoi la Paris și în Provence. A avut numeroase expoziții personale sau de grup în străinătate. A fost un pictor ”creștin” care a îmbinat în operele sale tradiția și religia. Ciclurile tematice ale picturii lui Bernea sunt: Prapor, Deal, Hrană, Iconostas, Autoportret.

Pictura nu a fost însă singurul domeniu în care a strălucit. În anul 1990 a fost numit director general al Muzeului Țăranului Român, de către Andrei Pleșu; această funcție a ocupat-o până la finalul vieții. A reușit să contruiască un muzeu, organizat după toate exigențele muzeisticii contemporane, muzeu care a primit în 1996 distincția de European Museum of the Year. Aici sunt găzduite lucrările lui Horia Bernea și tot aici sunt conservate tradițiile spirituale țărănești.

Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Horia_Bernea

Am fost plăcut surprinsă să văd că tocmai acest lucru am simţit, şi nu a fost în timp ce mă uitam la tablourile celebre ale unor pictori faimoşi, ci a fost în timp ce mă uitam la tablourile unui pictor de-al nostru, şi anume Corneliu Baba. Nu mai auzisem niciodată de el până atunci, şi nici nu ştiam eu mare lucru despre artă, însă operele sale m-au impresionat extrem de mult.

La început, nu mi-au plăcut. Aruncasem doar câteva priviri şi văzând culorile întunecate şi expresiile de oroare de pe feţele pictate, am simţit repulsie şi dezgust. Era ca şi cum m-aş fi uitat la comiterea unei crime odioase chiar în faţa mea. După aceea am observat din ce în ce mai multe picturi, toate în acelaşi stil, de acelaşi pictor. Eram intrigată. Credeam, în neşţiinta mea în materie de artă, că majoritatea artiştilor variază în stiluri, folosind o multitudine de culori şi diverse teme. Însă acestea parcă erau toate la fel: întunecate, depresive, aceleaşi tonuri şi culori.

Acest lucru m-a făcut curioasă. Ce l-a determinat pe acest pictor să  exprime asemenea lucruri în acest fel? Observasem din ce în ce mai multe detalii: felul în care picta feţele oamenilor, fără a accentua ochii, de parcă aceştia nici nu existau. Mă făcea să cred că personajele sunt ca nişte fantasme, oameni fără suflet, fără viaţă, nişte scoici goale. Unele picturi, precum “Spaima”, arătau nişte oameni cu feţe schimonosite, trupuri contorsionate, culori închise, fără prea multe detalii. Acestea chiar m-au făcut să simt frica şi spaima. Majoritatea tablourilor prezentau persoane fără ochi, unii având gurile deschise, ca şi cum ar fi nişte orbi în rugăciune, fără nicio speranţă sau lumină în vieţile lor. De asemenea mai observasem că în multe dintre lucrările sale, Baba înfăţişase ţăranul tipic românesc în timpul unei zile tipice româneşti (la câmp, în jurul mesei cu familia).

Poate vreţi să mă intrebaţi ce-o fi fost aşa de interesant la toate aceste tablouri? Pentru mine, cel putin, a fost intriga şi curiozitatea pe care am simţit-o uitându-mă la ele şi care m-a ţinut interesată tablou, după tablou, după tablou. Ce a vrut el să arate prin asemenea imagini groteşti, prin portretele fără ochi, şi mai ales de ce a ales să înfăţişeze asemenea lucruri “negative”? Ce anume din propria lui viaţă, l-a afectat, l-a marcat şi l-a determinat să-şi aleagă acest stil? Orice ar fi fost, Baba a reuşit să transpună aceste emoţii în picturile sale şi a afectat, la rândul său, pe toţi cei care au avut posibilitatea să îi vadă arta.

Tocmai de aceea as vrea sa scriu despre marele pictor roman Corneliu Baba (18 noiembrie 1906, Craiova – 29 decembrie 1997, Bucuresti ) si despre arta sa.

Arta pictorului consta in specializarea acestuia in arta portretelor, bineinteles a pictat si alte tipuri de tablouri sau ilustratii de carti. Intr-o serie de tablouri – “Intoarcerea de la camp (1943), “Taranii”(1953), “Odihna la camp”(1954) – pictorul redescopera universul si figurile taranilor ca un simbol al permanentei. A fost de asemenea fascinat de peisajele veneţiene şi spaniole; insa portretele lui sunt cele care ii caracterizeaza munca.

Corneliu Baba lucra în tradiţia Marilor Maeştri, nefiind nici un modernist, dar nici un realist.

Chiar dacă anumite opere ale sale arată o influenţă impresionistă puternică, cele mai bune opere amintesc de Marii Maeştri Spanioli. El a fost comparat de critici cu marele Francisco Goya.

Pictorul a imprumutat arta jocului de lumini de la Rembrandt van Rjin si o foloseste cu maiestrie in cele mai multe portrete ale sale. Aceste din urma portrete sunt ale unor mari personalitati cum ar fi Lucia Sturdza-Bulandra, George Enescu, Tudor Arghezi; exact in aceeasi modalitate pictau si ceilalti mari artisti renascentisti, cuvantul cheie fiind personalitati umane

Un alt lucru impresionant ce se regaseste la Corneliu Baba, este faptul ca isi pregatea portretele, la fel cum facea si Rembrandt, printr-un numar urias de schite ale mainilor sau ochilor. Tablourile lui Corneliu Baba erau realizate in asa fel incat sa se vada clar, fara sa aiba vreo urma de ermetism, ceea ce faceau, credeau sau simteau persoanele pictate in momentul respectiv. Esential pentru acest pictor roman era reprezentarea realitatii si preocuparea pentru inovarea in exprimare.

“Si-a marcat in chip absolut epoca si contemporanii, pe care ii lasa mai bogati si mai vulnerabili. (…) Ne ramane speranta ca memoria sa concureze viata, ca netimpul vesniciei sa ne mai viziteze timpul” – Cornel Radu Constantinescu , Adevarul, 30 decembrie 1997.

Distinctii:

• Premiul de Stat (1953, 1954),
• Medalia de Aur la Expozitia Internationala de la Varsovia (1955),
• Medalia de Aur la Expozitia Internationala de ilustratie de carte – Leipzig (1960),
• Premiul pentru portret la Trienala de arta – Sofia (1973);

Am descoperit de curand aceasta carte care prezinta atat opera cat si viata lui Corneliu Baba, ea se numeste  Corneliu Baba scrisa de Pavel Susara – critic de arta contemporana, Editura Parkstone Press, 2007, limba engleza.

Sursa: Wikipedia