Născut în Bucuresti, la data de 1 iunie 1956, a urmat cursurile Facultății de Litere, din cadrul Universității București, unde își va uimi profesorii cu inteligența ieșită din comun și cu talentul pe care îl va dovedi, într-ale scrierii.

O perioadă va duce o viață modestă și va preda Limba și Literatura Română la o școală din cartierul Colentina, pentru ca mai târziu să devină funcționar al Uniunii Scriitorilor și redactor la revista Caiete Critice.

Cariera didactică și-o va continua la Facultatea de Litere, din București, unde susține cursuri despre literatura pașoptistă sau despre proza românească interbelică, dar va preda și la Universitatea din Viena, unde este titular al unor cursuri despre avangardismul românesc și despre post-modernism.

Debutul literar și-l  face prin poezia Cenaclul de Luni și are o intensă activitate artistică în cadrul cenaclului Junimea, sub coordonarea lui Ovid S. Crohmălniceanu. Deși este un mare admirator al poeziei, iar ca dovadă vie avem poemul Levantul prin care face o incursiune în istoria literaturii române, Mircea Cărtărescu este perceput ca un prozator de succes, care a stârnit multe patimi în rândul criticii literare contemporane.

Unii susțin că este un prozator la modă, un fel de Dan Brown al României, ce își va pierde însemnătatea mai târziu, alții sunt de părere că va fi primul prozator român, laureat al premiului Nobel pentru literatură.

Presonal, tind să le dau dreptate celor din urmă și îmi place să cred că dincolo de succesul de piață al operelor sale, cititorii și criticii vor percepe și originalitatea unui autor, care scrie o altfel de literatură, mai puțin abordată în prezent, dar care va fi un domeniu intens exploatat în viitor.

Ca romancier se distinge prin romanul Orbitor, ce are forma unui fluture, Aripa stângă, Corpul și Aripa Dreaptă, și diverse alte scrieri originale precum REM, De ce iubim femeile, Travesti, Nostalgia sau Gemenii.

Lumea prozatorului Mircea Cărtărescu este una a visului, a explorării unor zone ale imaginației, pe care scritorii mai tradiționaliști nici nu ar fi visat-o. Dacă ar trebui să îl încadrez într-un curent literar, aș spune că stilul lui se aseamănă cu cel avangardist și oarecum cu cel al lui Max Blecher.

Dacă despre literatura lui s-au scris multe, despre profesorul universitar, care își susține cursurile în fața a mii de studenți, s-au spus extrem de puține.

Pot spune că i-am urmărit activitea didactică, în calitate de studentă, timp de un an de zile și am fost uimită de elocința și talentul cu care ne făcea să pricepem chiar și cele mai complicate opere literare.

Îmi amintesc și astăzi, cum a venit la primul curs de literatură, direct de la aeroport, și ne-a întrebat despre ce ar trebui să ne vorbească, iar după ce a primit răspunsul ne-a povestit timp de 2 ore despre literatura pașoptistă și despre contextul istoric.

Fiecare curs al lui îmi va rămâne gravat în memorie, nu atât pentru genialitatea și originalitatea prin care interpreta operele literare, ci mai mult pentru văditele lui înclinații didactice și dragostea cu care își făcea meseria de dascăl, aptitudini ce lipsesc multora dintre profesorii universitari actuali.

Dacă veți merge la unul dintre cursurile suținute la facultatea de Litere, veți descoperi un om modest, care face abstracție de calitatea lui de scriitor genial, și își tratează studenții ca pe niște personalități distincte, dându-le posibilitatea de a-și susține liber, punctul de vedere, chiar dacă acesta nu este convergent cu cel al profesorului.

Veți constata cu stupoare că aveți în fața voastra o persoană calmă, înțeleaptă, oarecum intimidată de prezența atâtor studenți, timiditate pe care încearcă să o mascheze prin minunata lui elocință.

Iubitorilor de literatură le-aș recomanda să nu rateze această ocazie și să meargă să asiste la unul dintre cursurile lui, măcar din curiozitate.

Fiu nelegitim al ironicului I. L Caragiale și a Mariei Constantinescu, Mateiu Caragiale vede lumina zilei la data de 24 martie 1885, la București, și va crește o bună parte a copilăriei sale, alături de familia tatălui.

Încă de mic, dovedește un temperament dificil, ce îi va aduce dezaprobarea tatălui, cu care va fi într-un conflict continuu până la moartea acestuia. Nu este un elev prea studios nici în timpul liceului urmat la Sfântul Sava, dar nici pe durata relativ restrânsă petrecută la Berlin, ca student la Facultatea de Drept, pe care o va și abandona la scurt timp.

Celebritatea tatălui, resentimentele tânărului Mateiu, care suferă pentru că nu își are mama alături, precum și incompatibilitatea tată-fiu, îl fac pe scriitor să devină un complexat și să înceapă să trăiască într-o lume imaginară, asemeni unui dandy.

Începe să studieze heraldica, să reconstituie steaguri, blazonuri nobiliare și să își inoculeze ideea că este descendentul unei familii aristocratice, lucru pentru care bătrânul Caragiale îl persifla mereu, spunându-i că provin dintr-o familie de plăcintari, iar ca dovadă îi aducea forma craniilor lor, un pic aplatizate, ca urmare a faptului că strămoșii lor purtau tăvile de plăcintă pe cap.

Viața lui se aseamănă foarte bine cu ceea ce Adriana Babeți descrie în cartea ” Dandismul. O istorie ” : imaginați-vă un personaj visător, îmbrăcat extravagant și în același timp cu eleganță, care se imagina nobil și arunca în vânt o groază de bani pentru a-și satisface capricii inexplicabile, pentru a-și crea steaguri, sau pentru a-și întreține moșia. Posteritatea îl condamnă pentru căsătoria pe care a încheiat-o cu Marica Sion, fiica poetului Gheorghe Sion, exclusiv cu scopul de a pune mâna pe moșia soției, și pentru a-și realiza visul de a trăi ca un aristocrat.

Moartea lui Mateiu Caragiale, survine la 17 ianuarie 1936, la doar 51 de ani, o vârstă la care scriitorul nu își încheiase încă socotelile cu viața și nici proiectele literare.

Ca scriitor, nu este prolific și lasă puține pagini, cantitav, în urma sa, însă sunt scrieri originale, care uimesc posteritatea și îl clasează printre autorii de geniu ai literaturii române.

Romanul Craii de Curtea Veche, scris pe parcursul a zece ani, reprezintă capodopera sa, opera emblematică în care va descrie și caracteriza, cu mare acuratețe, Bucureștiul interbelic, lumea mahalalelor și a cârciumilor de cea mai joasă speță, unde aveai ocazia să întâlnești personaje stranii precum Pantazi, Gore Pirgu, sau Pașadia, povești tulburătoare ca cea a Penei Corcodușa, îndrăgostită iremediabil de un nobil rus, dar și decoruri fantastice, construite de mintea sclipitoare a autorului.

Nuvele Remember și Sub pecetea tainei, sunt scrise cam în același mod, dar tratează subiecte diferite : prima aduce în prim plan modelul unui dandy, un personaj fabulos, pe nume Audrey de Vere, a cărui sexualitate nu este precizată, dar pe care îl întâlnim atât ca bărbat cât și ca travestit cu cele șapte safire de Ceylan, răsfirate pe degetele-i lungi, iar cea de-a două este narațiunea lui conu Rache, un polițist pensionat, care povestește, la un pahar de bere, despre trei cazuri de dispariții misterioase.

Ca o ironie a sorții, deși este un autor genial, Mateiu Caragiale este foarte puțin studiat în școală, iar contemporanii știu despre el doar că este fiul unui tată celebru, care îl eclipsează chiar și după atâția ani.

Nicolae Manolescu vă este cunoscut poate în primul rând datorită introducerii părerilor sale critice în manuale și datorită exploatării acestora de către profesori. Însa poate că unii dintre voi îl știu din vremea când a moderat , între 1998 și 2001, talk show-ul cultural „Profesiunea mea, cultura”  difuzat de ProTv.

Astăzi, ocupa poziții importante cum ar fi cea de președinte al Uniunii Scriitorilor din România si cea de ambasador al României la UNESCO.

În timpul comunismului a coordonat lucrările Cenaclului de Luni, la care au debutat majoritatea poeţilor optzecişti. Acest moment este deosebit de important pentru întreaga literatură Română. Din păcate Cenaclul de luni a fost închis din rațiuni politice.

Nicolae Manolescu a publicat peste 40 de volume dintre care le vom aminti cele care sunt considerate a fi cele mai importante:

1966- Lecturi infidele, eseuri de critică şi istorie literară. Debutul editorial al criticului.

1968- Metamorfozele poeziei, un studiu foarte important, sinteză a poeziei române interbelice.

1968- Poezia româna modernă de la George Bacovia la Emil Botta

1970- Contradicţia lui Maiorescu, monografie, psihanaliză, biografie,istorie literară. La origine stă teza de doctorat a autorului.

1971- 1988 – Teme

1976- Introducere în opera lui Alexandru Odobescu,

1976- Sadoveanu sau utopia cărţii,

1980- 1983 – Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc, trei volume.

2002- Literatura română postbelică. Lista lui Manolescu, Ed Aula, trei volume,

2003- Cititul şi scrisul,

2008- Istoria critică a literaturii române, Ed. Paralela 45, 2008.

Nicolae Manolescu a lucrat la această carte timp de 25 de ani. Totuși ea nu trebuie să fie confundată cu un dicționar de istorie literară întrucât nu toți autorii români sunt incluși aici ci doar cei mai importanți, ce au avut și încă mai au un anumit impact asupra literaturii române și a publicului. Aceasta este cea de-a doua istorie a literaturii române de la origini pana astăzi, prima aparținând lui George Călinescu .Lucrarea parcurge cinci secole de literatură, după cum ne anunță subtitlul.

Trebuie să amintim și de faptul că deja au fost scrise câteva monografii despre marele critic Nicolae Manolescu :

Laszlo Alexandru, Criticul literar Nicolae Manolescu, Ed Dacia, 2003

Mircea Mihaies, Scutul lui Perseu. Nicolae Manolescu între oglinzi paralele,Ed Curtea Veche,2003

Marin Nitescu, Sub zodia proletcultismului. Dialectica puterii, Ed Humanitas, 1996

Mihail Vakulovski, Nicolae Manolescu, Ed Aula, 2000

Surse:

http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Manolescu

http://www.adevarul.ro/articole/nicolae-manolescu-nu-mai-pot-sa-ma-opresc-din-scris.html

Mircea Cartarescu s-a nascut in anul 1956, in Bucuresti, si este poet, prozator si publicist roman. Este liderul recunoscut al noului val de scriitori cunoscuti sub denumirea de “ generatia 80’ “.Poet, prozator postmodernist prin excelenta, gaseste intr-un mod paradoxal, spatii de manifestare literara, chiar in campul mecanizat al zonelor urbane.Este absolvent al liceului “Dimitrie Cantemir” din Bucuresti, apoi urmeaza cursurile Facultatii de Limba si Literatura Romana.Doctoratul sau in literatura romana a culminat cu publicarea lucrarii sale de doctorat, “ Postmodernismul romanesc “, publicata la editura Humanitas.

Este casatorit cu poeta Ioana Nicolaie, asadar as tinde sa cred ca poate si aceasta pasiune, atractie pentru arta desavarsita a scrisului a facut ca sufletele lor sa se uneasca . In momentul de fata,este profesor universitar doctor la Catedra de literatura romana a Facultatii de Litere a Universitatii din Bucuresti. Este un teoretician important al postmodernismului romanesc, si un autor contemporan de succes, apreciat atat in tara cat si in strainatate. Opersele sale au fost traduse in limbile : engleza, italiana, franceza, spaniola, poloneza, suedeza, bulgara, maghiara. Multi critici literari sunt de parere ca ar putea fi primul laureat roman al premiului Nobel pentru literatura.
Poate multi il stiu pentru cartea sa care a avut un succes rasunator,atat in tara cat si in strainatate, „De ce iubim femeile”, sau pentru volume precum „Orbitor”, „Nostalgia” dar lista lucrarilor sale este mult mai lunga. Lista cuprinde : volume de versuri, proza, antologii, eseuri publicistice, jurnal, volume colective, colaborari, audiobooks si carti traduse in alte limbi.

Pentru mai multe detalii legate de opera sa, dati click aici : http://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_cartarescu

In speranta ca v-am trezit macar putin interesul pentru acest mare scriitor postmodernist roman,astept sa-mi impartasiti parerile voastre despre opera sa,cine stie poate chiar sa facem o mica dezbatere pe tema genialitatii acestui mare scriitor, care contribuie la cresterea patrimoniului cultural al Romaniei.

Surse: „Limba si literatura romana,clasa a XI a, editura Carminis,autori Hadrian Soare si Gheorghe Soare
„Eseul”, editura ART
www.wikipedia.org

„Se spune foarte adesea că articolul de ziar nu trăieşte decât o zi, ziua apariţiei. Cred că e o greşeală. Sunt desigur articole legate de fapte mărunte, care îşi pierd foarte repede interesul. Adevăratul publicist, însă, atacă temele majore ale vieţii şi, dezbătându-le cu competenţă, curaj şi talent, face din ele scrieri care supravieţuiesc epocii.” Acestea sunt gândurile lui T. T. Branişte pregătindu-se să-şi încheie prodigioasa sa activitate de peste cincizeci de ani în presă, conştient că lasă în urmă o operă publicistică demnă de marea bibliotecă.

În cele din urmă, vom încerca să aruncăm o privire de ansamblu asupra publicisticii lui Branişte, ca o invitaţie în lumea plină de frământări a personajelor, evenimentelor şi ideilor acesteia care este încă departe de a-şi fi pierdut interesul.

De fapt, Branişte nu făcea altceva decât să lege peste timp firul opiniilor pe care le exprimase cu ani în urmă, în căutările sale de a apropia două genuri considerate, uneori, diferite: presa şi literatura. Pentru el erau determinante trăsăturile comune ale celor două categorii de mânuitori ai condeiului: „Şi literaţii şi gazetarii au aceeaşi ţintă: trezirea scânteii rare în adâncul sufletului celorlalţi. Plămădesc acelaşi material: verbul, divinul verb, de care cu atâta înaltă pasiune vorbea Caragiale.”

L-a pasionat din tinereţe gazetăria pentru că îi oferea tribuna de la care scriitorul poate sta direct de vorbă cu cititorul, împărtăşindu-i din preocupările cotidiene, în lumina crezului său.

Cu admiraţie şi recunoştinţă faţă de contribuţia înaintaşilor scrisului românesc la ridicarea prestigiului presei, Branişte reamintea:

„O! Ce-ar fi însemnat cultura românească dacă un Caragiale nu şi-ar fi publicat Momentele în foiletonul unui ziar; dacă Vlahuţă nu şi-ar fi publicat articolele de popularizare în coloanele unei gazete; dacă Delavrancea, Eminescu, Panu şi toţi ceilalţi n-ar fi fost gazetari?”

În toată activitatea sa publicistică, Branişte s-a lăsat animat de o singură credinţă, fără acomodări sau replieri, confirmând cu mândrie: „Am scris totdeauna ce-am crezut. Bună sau rea, mi-am aşternut totdeauna pe hârtie credinţa mea. Iar când undeva n-am mai putut scrie ce cred, mi-am luat pălăria şi, fără supărare, am plecat.”

A scris pamflete atacând sau ridiculizând fie moravuri, fie stări de lucruri nedrepte, uneori cu ironie, alteori cu incisivitate, iar când a fost cazul, găsind fraza necruţătoare, dar întotdeauna oprindu-se înainte de detaliul vulgar.

A ales tonul răspicat şi explicaţia clară, în articolul de comentariu, când a apreciat seriozitatea şi, alteori gravitatea problemei în dezbatere. Nu şi-a ascuns lirismul, atunci când a aşternut impresii sau amintiri despre oameni, întâmplări sau cărţi dragi inimii sale.

Titlul sub care sunt înmănuncheate articolele ne-a fost oferit cu drag de unul dintre cei mai mari gazetari ai vremii. Titlul sugerează o realitate de care va trebui să ţină seama orice exegeză a ilustrului condeier. Ziaristul a fost dublat, de-a lungul întregii sale activităţi, de personalitatea unui prozator talentat, apărându-ne azi împrumuturi evidente, profitabile operei între cele două genuri abordate. Astfel, în incisivitatea pamfletului, invenţia unor anecdote, crearea atmosferei şi în unele tonuri patetice, gazetarul este dublat de talentul literatorului.

Surse de informare:

Ardeleanu, Ion – „Cuvânt liber”, Bucureşti, Editura Eminescu, 1982

Branişte, Tudor, Teodorescu – „Între presă şi literatură”, Bucureşti, Editura Minerva, 1989

Branişte, Tudor, Teodorescu – „Oameni şi paiaţe”, Bucureşti, Gazeta literară, 1967

Ivaşcu, George – „Confruntări literare”, Bucureşti, Editura Eminescu, 1986

Maitreyi

Acest roman porneşte de la o istorie existenţială, având o urmare surprinzătoare prin care autorul (Mircea Eliade) şi personajul feminin central (Maitreyi) se confruntă şi îşi continuă biografia în afara poveştii.

Romanul nu justifică simbolurile cărţii şi nici valoarea ei estetică. Este o istorie paralelă, ceea ce implică faptul că, dacă biografia autorului nu explică creaţia în sine, biografia nu poate indica circumstanţele în care autorul scrie romanul şi, de bună seamă, punctele lui de pornire.

Maitreyi începe cu o propoziţie despre neîncrederea scriitorului asupra diaristului: „Am şovăit atât în faţa acestui caiet, pentru că n-am izbutit să aflu încă ziua precisă când am întâlnit-o pe Maitreyi; în însemnările mele din acel an (1929) nu am găsit nimic.” Imprecizia scriitorului în roman face parte din scenariul eliadesc.

Maitreyi prezintă povestea unui tânăr european care pătrunde într-o familie bengaleză şi după oarecare vreme este ispitit de una dintre fiicele lui Narendra Sen, inginer cu educaţie europeană, dar cu mentalităţi inflexibil hinduse.

În interiorul romanului erotic este însă un alt roman, de atmosferă şi de moravuri. Allan (Mircea Eliade) optează pentru cultura hindusă, mai veche decât cea europeană şi, din punctul lui de vedere, mai profundă şi cu efecte mai subtile în sfera vieţii intime. Allan vrea să se încurce cu o fată impură prin chiar originea ei, ca Maitreyi, iar Narendra Sen nu acceptă însoţirea fiicei sale şi intenţia personajului principal de a trece la hinduism, considerând-o o aberaţie. Inginerul care l-a adus în casa sa pe străinul european, vrea să-l înfieze şi mai târziu să se mute împreună în Anglia, o ţară mai liniştită şi mai sigură decât India.

În această lume amestecată şi explozivă se desfăşoară povestea de iubire, într-adevăr splendidă, inedită pentru cititorul român, între Allan şi Maitreyi, întruchipări exotice ale unui mit etern: cel al cuplului de îndrăgostiţi. Maitreyi este o adolescentă de 16 ani în care zace o senzualitate rafinată laolaltă cu o inocenţă derutantă pentru europeanul raţionalist, Allan, obişnuit cu alt comportament feminin.

Sufletul sigilat al fetei se deschide prin mici gesturi, impenetrabile pentru îndrăgostitul european, cum ar fi atingerea piciorului, mângâierea inocentă a pulpei, dezgolirea braţului, oferirea unei flori. Maitreyi, crescută într-o civilizaţie a semnelor şi a pudorii maxime, îl atrage pe Allan într-un joc erotic complicat şi previzibil. Cei doi se logodesc în faţa apei, a pădurii şi a cerului, purtând câte o coroniţă de iasomie. Este o logodnă mistică, un jurământ cosmic, un poem de o frumuseţe feerică.

Cu aceeaşi inocenţă complicată şi rafinată, pe care Allan n-o recunoaşte în femeia albă, Maitreyi i se dăruieşte într-o noapte lascivă şi înmiresmată. Justificarea fetei e simplă: „Unirea noastră a fost poruncită de cer”.

Eliade introduce în scenariu tema veche a incompatibilităţii dintre sentiment şi datorie prin repudierea cu ferocitate a iubirii dintre Allan şi Maitreyi. Europeanul este alungat din familia Sen, iar tânăra hindusă, vinovată faţă de tradiţia ei, este sechestrată. Personajul principal, după încercări zadarnice de a intra în legătură cu logodnica sa, caută refugiu în Himalaya, într-o mănăstire, optând pentru solitudine şi meditaţie. Allan scapă după o vreme de amintirea iubitei din sufletul său şi se întoarce la vechile obiceiuri, până când o regăseşte pe Maitreyi. Acesta îşi dă seama că şi-a pierdut interesul pentru misterul feminin asiatic şi nu răspunde la apelurile fetei încătuşate de tradiţia hindusă. Allan înţelege adevărata iubire a tinerei bengaleze atunci când află că aceasta a făcut orice i-a stat în putere pentru a fi repudiată de familie, reuşind să obţină doar o expediere la Midnapur, pentru a naşte în taină.

Finalul romanului prezintă drama erotică ce se prelungeşte în scriitura care tocmai începe: „Simt că a făcut asta pentru mine… şi dacă n-ar fi decât o păcăleală a dragostei mele? De ce să cred? De unde să ştiu? Aş vrea să privesc ochii Maitreyiei”.

Maitreyi este un roman viu, substanţial, cu o deschidere nouă spre problematica omului modern şi nu în ultimul rând, este un roman viabil după mai bine de o jumătate de secol de când a fost scris, prin care Eliade încearcă să construiască o mitologie a seducţiei.

Sursa de informare:

„Maitreyi” – Mircea Eliade, Editura Litera, Bucuresti, 2009

Reacţia mea defensivă a fost un clar şi explicit NU înăuntrul meu, fiind săturată să tot aud de romane cu ţăranii români şi problemele acestora cu familia şi pământul (deşi, când mă ambiţionam să trec peste prejudecăţile mele şi să le citesc, observam că da, chiar îmi plăceau, însă fiind un Capricorn desăvârşit, încăpăţânarea mea era mai mare decât ambiţia); dar pentru că o respectam şi admiram pentru prietena mea, şi pentru că cele câteva mici detalii pe care mi le dăduse mă fascinaseră (reîncarnarea, sufletele-pereche şi iubirea adevărată au fost întotdeauna subiecte care m-au interesat) am fost de acord să citesc cartea recomandată de ea.

A spune că am fost plăcut surprinsă ar fi prea puţin. Adevărul este că m-a impresionat la culme, mi-a plăcut la nebunie, şi mi-a rămas în minte şi în suflet ca una din cărţile mele preferate.

„Adam şi Eva” este de fapt o poveste de iubire între două suflete-pereche care încearcă să se regăsească viaţă după viaţă şi să-şi îndeplineacă destinul de a fi împreună. În cele 7 capitole ale cărţii sunt povestite 7 vieţi diferite din 7 locuri şi din 7 timpuri diferite. Cifra 7 cât şi multiplii acesteia apar peste tot parcursul cărţii, inclusiv la zile de naştere sau date ale morţii, perioade de călătorii îndelungate sau ritualuri străvechi practicate.

Navamalika şi Mahavira în India antică, Isit şi Unamonu în Egiptul antic, Hamma şi Gungunum în Babilonia, Servilia şi Axius în Roma antică, Maria şi Adeodatus în Germania, Yvonne şi Gaston Duhem în Franţa, şi Ileana şi Toma Novac în România secolului 20, sunt reîncarnările aceloraşi două suflete ce traversază veşnicia în căutarea perechii lor.

De-a lungul fiecărei vieţi, cei doi trebuie să treacă prin obstacole ce constă în diferenţe de ranguri sau clase sociale, în lupte crunte, războaie sau revoluţii, pentru ca mai apoi să aibă parte de o moarte violentă, ca un fel de pedeapsă pentru dorinţele lor de a fi împreună şi pentru răzvrâtirea lor împotriva unei societăţi neiertătoare. La sfârşitul ciclului, în cea de-a şaptea viaţă, iubirea celor doi este în sfârşit împlinită, ducând la concepţia unui copil, astfel sufletele putând să-şi găsească pacea şi să-şi îndeplinească destinul.

Din toate lucrările scrise de Liviu Rebreanu, aceasta mi se pare cea mai bine concepută, conturată, şi scrisă carte, făcând parte, alături de „Pădurea Spânzuraţilor”, din categoria romanelor psihologice rebriene cunoscute şi apreciate atât de public cât şi de critici, pentru dramele lor psihologice, problemele morale şi etice prezentate precum şi sculptarea personajelor remarcabile. Recomandarea primită acum mulţi ani de la acea prietenă v-o transmit astăzi vouă: merită să citiţi o asemenea carte!

Sursă: http://www.bookblog.ro/x-mihnea-simandan/adam-si-eva/

…

Despre proza fantastică a lui Mircea Eliade s-au scris multe, iar de citit sunt citite în general nuvelele cu care ne întâlnim în liceu – La ţigănci, Nopţi la Serampore sau Domnişoara Christina. Dacă ne stârnesc sau nu curiozitatea în liceu, depinde de firea fiecăruia. Dacă le înţelegem, depinde şi de fire şi de eventualele lecturi pe care le avem pe tema relaţiei dintre sacru şi profan. În rândurile ce urmează am ales să vă prezint o nuvelă aproape necunoscută, ocupantă a doar 10 sau 15 pagini, trecută cu vederea de cei mai mulţi cititori – Adio!

Acţiunea începe cu declaraţia Profesorului – „Dacă ar fi să scriu o piesă de teatru…” – şi continuă cu imaginarea unei săli de teatru şi a modului în care piesa ar decurge. Publicul este din cel mai ales, tineri cu studii şi aspiraţii înalte, domni şi doamne ce au aprofundat o vară întreagă cultura orientală, temeinic pregătiţi pentru debutul din toamnă a celei mai promiţătoare piese, Adio! Aflaţi după o îndelungată aşteptare în sală, sunt concentraţi asupra scenei, cu sufletul la gură. În scenă intră un singur actor care priveşte pierdut în sală şi spune de trei ori „Adio”, adăugând „Atât am avut de spus.” Actorul dispare şi pe scenă nu mai apare nimeni. Cortina fusese lăsată de la bun început. Publicul începe să se agite, iar atunci când nu se întâmplă nimic vrea să-şi ceară banii înapoi. Când agitaţia devine insuportabilă, de după cortină apare un actor timid care încearcă să îi liniştească, spunându-le să aibă răbdare, căci piesa este în plină desfăşurare în spatele cortinei, scenele sunt de o deosebită importanţă, actorii au renunţat la roluri importante pentru a avea ocazia să joace aici. Este nevoie de linişte pentru că dialogurile şi monologurile din spate constau în tăceri adânci şi şoapte. Publicul nu înţelege, când gălăgia devine iarăşi ameninţătoare pentru buna desfăşurare a piesei, de după cortină apare Melania, o tânără dansatoare căreia i se oferise rolul Melaniei în piesa Profesorului. Când nici Melania nu îi poate convinge pe spectatori, apare Directorul.

Monologurile celor trei personaje care îşi fac cu greu apariţia în faţa publicului sunt lungi şi de o profundă simbolistică. Directorul le explică faptul că Adio! este o piesă ce încorporează întreaga istorie a religiilor. Pentru spectatori cortina este lăsată, pentru actori ea nu are nicio importanţă: „Viaţa cunoaşte scene, şi se poate spune că e împărţită în acte, dar cortina se lasă o singură dată.” Când publicul vine cu ideea că ea se lasă în momentul când moare un om, Directorul îl contrazice. Cortina se lasă atunci când moare un zeu. În cazul lumii occidentale s-a lăsat în momentul în care Nietzsche a declarat „Dumnezeu a murit!” Prin urmare, publicul nu mai are acces la sacru, la ceea ce se joacă dincolo de cortină, istoria a mii de ani de religiozitate. Deşi publicul spune că înţelege pentru că s-a pregătit intens pentru atingerea cunoaşterii ce ar fi urmat să i se înfăţişeze pe scenă, el este departe de Adevăr. Oamenii se pierd în detalii, încearcă să stabilească dacă atunci când Melania a început să spună Crezul a plagiat sau nu textul decis în cadrul Conciliului de la Niceea. Astfel pierd esenţa Simbolului Credinţei. Spre final decid că de o deosebită importanţă este motivul pentru care actorul de la început a spus „Adio!” de trei ori şi nu o dată sau de două ori. Întrebat, Profesorul, mintea din spatele întregii piese, declară că nu ştie. Dintre toate simbolurile înfăţişate în monologurile actorilor, oamenii se opresc tocmai la cel care nu are nicio semnificaţie. Comunicarea fiind imposibilă, dezamăgirea este de ambele părţi. Singura soluţie este ca această piesă să nu fie scrisă niciodată, decizie pe care Profesorul o ia în final.

„Adio!”, cuvântul cheie al nuvelei, reprezintă momentul în care Dumnezeu şi-a luat rămas bun de la omenire atunci când a fost declarat mort. Ultimul strigăt, „Adio!”, nu a putut fi auzit decât de copii şi de câteva mame ce îşi ţineau copiii la sân. Actorii sunt cei iniţiaţi, cortina este obstacolul ce stă în calea omului modern, creat chiar de el, acum neştiind unde să îl caute pe Dumnezeu. Aceasta nu este singura nuvelă în care Mircea Eliade prezintă spectacolul de teatru ca formă de revelaţie. Aceeaşi temă se regăseşte şi în nuvelele Uniforme de general şi Incognito la Buchenwald. De asemenea, prin întreaga sa proză fantastică Eliade ne spune că atingerea transcendenţei este posibilă în locurile cele mai banale din jurul nostru: o pivniţă (Pe strada Mântuleasa), un bordel (La ţigănci), o sală de teatru (Adio!).

Recomand această nuvelă celor care îl citesc cu plăcere şi interes pe Mircea Eliade. De asemenea, dacă tot suntem la proza fantastică a acestui mare scriitor, mai recomand Les Trois Grâces, Pe strada Mântuleasa, Nouăsprezece trandafiri şi Tinereţe fără tinereţe, care a avut parte în anul 2007 de o ecranizare semnată Francis Ford Coppola.

« Biata de tine, ţară, ştiu:
Ai cerul tot mai plumburiu
Şi inima tot mai de piatră
De când flămânzii câini te latră
Ferocizaţi de larga-ţi rană,
Tu care-ai fost cerească mană
Cum de-ai ajuns aşa sărmană ?

Şi-n care zi din calendar
Vei mai zâmbi sub soare iar ? »(Vei mai zâmbi ?)

Aceste versuri fac parte din volumul « Clopote de lut », semnate Dumitru Ene Zărneşti publicat la 1995.  Deşi editat în număr extrem de redus, 1000 de exemplare, contactul cu scrierile domnului Ene Zărneşti trezesc cititorului un sentiment la fel de puternic ca şi poeziile lui Blaga, sau Goga.  Acest al doilea volum al poetului continuă complexitatea primului « Bătrâne cronos, de-ai mai vrea… », în care se contura sentimentul dăinuirii pe aceste meleaguri.  Spiritul acesta patriotic este omniprezent, tonul pare a fi al unei confesiuni sincere,  şoptit parcă însoţit de o urmă de suspin, o umbră a unei lacrimi ca în « Odă » ori « Vei mai zâmbi ? ».
Poetul are parcă darul de a-l  transpune pe cititor într-un cadru dominat de sentimente, lăsându-i impresia că a simţit exact ce a încearcat  poetul să transmită : « În gara sufletului meu/ Vin trenuri pline/cu şoapte de dor. »
Tot Ene-Zărneşti descrie Ardealul drept un « Pământ împurpurat cu sânge şi cu soare.. Ogor înfloritor de Decebal lăsat/ Şi de Zalmoxis binecuvântat/Şi de Traian cu râvnă semănat/ Leagănul sacru al românităţii/ Piatra de-ncercare a latinităţii ».
Poetul adaugă liricii sale un fior religios,  spiritual-existenţial şi sentimentul neputinţei cauzat de trecerea ireversibilă a timpului.  Familiar poeţilor tomitani de după Revoluţie sunt haiku-urile, (poezii japoneze alcătuite din 17 silabe dispuse în trei grupe)prezente de asemenea în « Clopote de lut ».
Dumitru Ene Zărneşti,  poet dobrogean având rădăcini vrâncene,  urcă prin această culegere o treaptă a evoluţiei sale poetice.

I.L. Caragiale s-a născut la 30 ianuarie 1852 în satul Haimanale din judeţul Prahova (azi I.L. Caragiale, judeţul Dâmboviţa), într-o familie de condiţie modestă. Studiile primare şi gimnaziale şi le-a făcut la Ploieşti, după care s-a înscris la Conservatorul din Bucureşti. Aici a urmat cursuri de declamaţie şi mimică din anul 1868 până în anul 1870. După moartea tatălui său se mută împreună cu mama şi sora sa în Bucureşti şi devine sufleor şi copist la Teatrul Naţional, în urma propunerii lui Mihail Palady. Pe Mihai Eminescu îl cunoscuse în anul 1868, când poetul ocupase acelaşi post în trupa aceluiaşi Mihail Palady.

Drumul către aria politică îi este marcat de perioada 1873-1878, când scrie la gazete de orientare liberală. Între 1878 şi 1881 este redactor la ziarul conservator Timpul, în 1885 scrie la Voinţa naţională, în 1889, la Constituţionalul junimist, însă abia în anul 1896 începe să publice sub semnătură la ziarul conservator Epoca. Pentru Caragiale jurnalistica a însemnat în primul rând un mijloc de subzistenţă, apoi o speranţă de promovare socială şi politică şi un teren de exerciţiu literar. Pentru creaţia literară sunt importante editarea şi redactarea revistei Claponul (1877), a bisăptămânalului Moftul român şi rubrica fixă Notiţe critice (1899-1901) la cotidianul Universul. La cel din urmă îşi reia colaborarea în 1909 şi tot aici îşi publică şi majoritatea textelor din principalele sale volume de proză: Momente (1901) şi Schiţe nouă (1910).

În anul 1878 are loc un eveniment major în cariera de dramaturg a lui Caragiale, şi anume apropierea de Junimea şi de Titu Maiorescu. În cadrul întâlnirilor societăţii îşi va citi pe rând toate comediile, care vor fi publicate în revista Convorbiri literare. Titu Maiorescu este cel care îl apără împotriva denigratorilor cu autoritatea lui de critic literar, studiul Comediile d-lui Caragiale (1885) urmărind să contracareze acuzele de imoralitate şi partizanat politic aduse dramaturgului. În timp raporturile cu gruparea ieşeană suferă o ruptură cauzată atât de complicaţii politice, cât şi de probleme personale.

Pentru Caragiale relaţia cu teatrul continuă şi în domeniul criticii, el publicând în 1878, în România Liberă, textul Cercetare critică asupra teatrului românesc. Denunţă corupţia presei de către lumea teatrală şi impostura plagiatelor, ideile lui pledând pentru un teatru autonom, orientat către cerinţele publicului.

„Bucureştii au nevoie de un teatru care, liber de orice legături oficiale, să se-ntreţină cu cinste artistică din propria-i activitate, – un teatru făcut cu talente reale, cari să se impună publicului, nu cu mediocrităţi şi nulităţi îngăduite, cari n-ar putea trăi fără miluire oficială, – un teatru condus cu adevărată competenţă; cum am zice: publicul bucureştean are nevoie de un teatru care să aibă nevoie de public.”

În anul 1888, când îşi făcuse deja un nume prin publicarea şi reprezentarea comediilor sale, I.L. Caragiale preia conducerea Teatrului Naţional, cu titulatura de director general al teatrelor. Dă dovadă de o bună organizare şi de multă responsabilitate, optând pentru piesele uşor de pus în scenă şi al căror succes era asigurat. Demisionează însă un an mai târziu în urma presiunilor din interiorul, dar şi din exteriorul teatrului.

În 1903 şi 1904 dramaturgul călătoreşte cu familia prin Europa şi se stabileşte la Berlin. Această mutare reprezintă un exil voluntar la care a apelat în urma nemulţumirilor suferite în ţară, însă continuă să urmărească evenimentele politice din România cu mult interes. Moare la 9 iunie 1912, după ce refuză participarea la serbările omagiale organizate la Bucureşti, la împlinirea a 60 de ani.

A lăsat în urmă cele mai valoroase opere ale dramaturgiei româneşti, piese care nu au încetat să fie reprezentate pe scenele din toată ţara: O noapte furtunoasă (1879), Conul Leonida faţă cu Reacţiunea (1880), O scrisoare pierdută (1884), D-ale carnavalului (1885). Ca şi fire, a fost un om foarte mobil în inteligenţă, temperament şi comportament, această mobilitate transformându-l într-un personaj contradictoriu. Semenii au avut păreri împărţite cu privire la persoana sa, unii considerându-l superficial şi cinic, alţii declarându-l foarte emotiv, impresionabil şi de o profundă limpezime intelectuală şi sufletească.

Sursă: Comediile lui I.L. Caragiale; Introducere, comentarii, dosar critic, note şi bibliografie de Liviu Papadima; Bucureşti, Humanitas, 1996

Sursă fotografii: wikipedia.ro