Născut în Bucuresti, la data de 1 iunie 1956, a urmat cursurile Facultății de Litere, din cadrul Universității București, unde își va uimi profesorii cu inteligența ieșită din comun și cu talentul pe care îl va dovedi, într-ale scrierii.

O perioadă va duce o viață modestă și va preda Limba și Literatura Română la o școală din cartierul Colentina, pentru ca mai târziu să devină funcționar al Uniunii Scriitorilor și redactor la revista Caiete Critice.

Cariera didactică și-o va continua la Facultatea de Litere, din București, unde susține cursuri despre literatura pașoptistă sau despre proza românească interbelică, dar va preda și la Universitatea din Viena, unde este titular al unor cursuri despre avangardismul românesc și despre post-modernism.

Debutul literar și-l  face prin poezia Cenaclul de Luni și are o intensă activitate artistică în cadrul cenaclului Junimea, sub coordonarea lui Ovid S. Crohmălniceanu. Deși este un mare admirator al poeziei, iar ca dovadă vie avem poemul Levantul prin care face o incursiune în istoria literaturii române, Mircea Cărtărescu este perceput ca un prozator de succes, care a stârnit multe patimi în rândul criticii literare contemporane.

Unii susțin că este un prozator la modă, un fel de Dan Brown al României, ce își va pierde însemnătatea mai târziu, alții sunt de părere că va fi primul prozator român, laureat al premiului Nobel pentru literatură.

Presonal, tind să le dau dreptate celor din urmă și îmi place să cred că dincolo de succesul de piață al operelor sale, cititorii și criticii vor percepe și originalitatea unui autor, care scrie o altfel de literatură, mai puțin abordată în prezent, dar care va fi un domeniu intens exploatat în viitor.

Ca romancier se distinge prin romanul Orbitor, ce are forma unui fluture, Aripa stângă, Corpul și Aripa Dreaptă, și diverse alte scrieri originale precum REM, De ce iubim femeile, Travesti, Nostalgia sau Gemenii.

Lumea prozatorului Mircea Cărtărescu este una a visului, a explorării unor zone ale imaginației, pe care scritorii mai tradiționaliști nici nu ar fi visat-o. Dacă ar trebui să îl încadrez într-un curent literar, aș spune că stilul lui se aseamănă cu cel avangardist și oarecum cu cel al lui Max Blecher.

Dacă despre literatura lui s-au scris multe, despre profesorul universitar, care își susține cursurile în fața a mii de studenți, s-au spus extrem de puține.

Pot spune că i-am urmărit activitea didactică, în calitate de studentă, timp de un an de zile și am fost uimită de elocința și talentul cu care ne făcea să pricepem chiar și cele mai complicate opere literare.

Îmi amintesc și astăzi, cum a venit la primul curs de literatură, direct de la aeroport, și ne-a întrebat despre ce ar trebui să ne vorbească, iar după ce a primit răspunsul ne-a povestit timp de 2 ore despre literatura pașoptistă și despre contextul istoric.

Fiecare curs al lui îmi va rămâne gravat în memorie, nu atât pentru genialitatea și originalitatea prin care interpreta operele literare, ci mai mult pentru văditele lui înclinații didactice și dragostea cu care își făcea meseria de dascăl, aptitudini ce lipsesc multora dintre profesorii universitari actuali.

Dacă veți merge la unul dintre cursurile suținute la facultatea de Litere, veți descoperi un om modest, care face abstracție de calitatea lui de scriitor genial, și își tratează studenții ca pe niște personalități distincte, dându-le posibilitatea de a-și susține liber, punctul de vedere, chiar dacă acesta nu este convergent cu cel al profesorului.

Veți constata cu stupoare că aveți în fața voastra o persoană calmă, înțeleaptă, oarecum intimidată de prezența atâtor studenți, timiditate pe care încearcă să o mascheze prin minunata lui elocință.

Iubitorilor de literatură le-aș recomanda să nu rateze această ocazie și să meargă să asiste la unul dintre cursurile lui, măcar din curiozitate.

Fiu nelegitim al ironicului I. L Caragiale și a Mariei Constantinescu, Mateiu Caragiale vede lumina zilei la data de 24 martie 1885, la București, și va crește o bună parte a copilăriei sale, alături de familia tatălui.

Încă de mic, dovedește un temperament dificil, ce îi va aduce dezaprobarea tatălui, cu care va fi într-un conflict continuu până la moartea acestuia. Nu este un elev prea studios nici în timpul liceului urmat la Sfântul Sava, dar nici pe durata relativ restrânsă petrecută la Berlin, ca student la Facultatea de Drept, pe care o va și abandona la scurt timp.

Celebritatea tatălui, resentimentele tânărului Mateiu, care suferă pentru că nu își are mama alături, precum și incompatibilitatea tată-fiu, îl fac pe scriitor să devină un complexat și să înceapă să trăiască într-o lume imaginară, asemeni unui dandy.

Începe să studieze heraldica, să reconstituie steaguri, blazonuri nobiliare și să își inoculeze ideea că este descendentul unei familii aristocratice, lucru pentru care bătrânul Caragiale îl persifla mereu, spunându-i că provin dintr-o familie de plăcintari, iar ca dovadă îi aducea forma craniilor lor, un pic aplatizate, ca urmare a faptului că strămoșii lor purtau tăvile de plăcintă pe cap.

Viața lui se aseamănă foarte bine cu ceea ce Adriana Babeți descrie în cartea ” Dandismul. O istorie ” : imaginați-vă un personaj visător, îmbrăcat extravagant și în același timp cu eleganță, care se imagina nobil și arunca în vânt o groază de bani pentru a-și satisface capricii inexplicabile, pentru a-și crea steaguri, sau pentru a-și întreține moșia. Posteritatea îl condamnă pentru căsătoria pe care a încheiat-o cu Marica Sion, fiica poetului Gheorghe Sion, exclusiv cu scopul de a pune mâna pe moșia soției, și pentru a-și realiza visul de a trăi ca un aristocrat.

Moartea lui Mateiu Caragiale, survine la 17 ianuarie 1936, la doar 51 de ani, o vârstă la care scriitorul nu își încheiase încă socotelile cu viața și nici proiectele literare.

Ca scriitor, nu este prolific și lasă puține pagini, cantitav, în urma sa, însă sunt scrieri originale, care uimesc posteritatea și îl clasează printre autorii de geniu ai literaturii române.

Romanul Craii de Curtea Veche, scris pe parcursul a zece ani, reprezintă capodopera sa, opera emblematică în care va descrie și caracteriza, cu mare acuratețe, Bucureștiul interbelic, lumea mahalalelor și a cârciumilor de cea mai joasă speță, unde aveai ocazia să întâlnești personaje stranii precum Pantazi, Gore Pirgu, sau Pașadia, povești tulburătoare ca cea a Penei Corcodușa, îndrăgostită iremediabil de un nobil rus, dar și decoruri fantastice, construite de mintea sclipitoare a autorului.

Nuvele Remember și Sub pecetea tainei, sunt scrise cam în același mod, dar tratează subiecte diferite : prima aduce în prim plan modelul unui dandy, un personaj fabulos, pe nume Audrey de Vere, a cărui sexualitate nu este precizată, dar pe care îl întâlnim atât ca bărbat cât și ca travestit cu cele șapte safire de Ceylan, răsfirate pe degetele-i lungi, iar cea de-a două este narațiunea lui conu Rache, un polițist pensionat, care povestește, la un pahar de bere, despre trei cazuri de dispariții misterioase.

Ca o ironie a sorții, deși este un autor genial, Mateiu Caragiale este foarte puțin studiat în școală, iar contemporanii știu despre el doar că este fiul unui tată celebru, care îl eclipsează chiar și după atâția ani.

Nicolae Manolescu vă este cunoscut poate în primul rând datorită introducerii părerilor sale critice în manuale și datorită exploatării acestora de către profesori. Însa poate că unii dintre voi îl știu din vremea când a moderat , între 1998 și 2001, talk show-ul cultural „Profesiunea mea, cultura”  difuzat de ProTv.

Astăzi, ocupa poziții importante cum ar fi cea de președinte al Uniunii Scriitorilor din România si cea de ambasador al României la UNESCO.

În timpul comunismului a coordonat lucrările Cenaclului de Luni, la care au debutat majoritatea poeţilor optzecişti. Acest moment este deosebit de important pentru întreaga literatură Română. Din păcate Cenaclul de luni a fost închis din rațiuni politice.

Nicolae Manolescu a publicat peste 40 de volume dintre care le vom aminti cele care sunt considerate a fi cele mai importante:

1966- Lecturi infidele, eseuri de critică şi istorie literară. Debutul editorial al criticului.

1968- Metamorfozele poeziei, un studiu foarte important, sinteză a poeziei române interbelice.

1968- Poezia româna modernă de la George Bacovia la Emil Botta

1970- Contradicţia lui Maiorescu, monografie, psihanaliză, biografie,istorie literară. La origine stă teza de doctorat a autorului.

1971- 1988 – Teme

1976- Introducere în opera lui Alexandru Odobescu,

1976- Sadoveanu sau utopia cărţii,

1980- 1983 – Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc, trei volume.

2002- Literatura română postbelică. Lista lui Manolescu, Ed Aula, trei volume,

2003- Cititul şi scrisul,

2008- Istoria critică a literaturii române, Ed. Paralela 45, 2008.

Nicolae Manolescu a lucrat la această carte timp de 25 de ani. Totuși ea nu trebuie să fie confundată cu un dicționar de istorie literară întrucât nu toți autorii români sunt incluși aici ci doar cei mai importanți, ce au avut și încă mai au un anumit impact asupra literaturii române și a publicului. Aceasta este cea de-a doua istorie a literaturii române de la origini pana astăzi, prima aparținând lui George Călinescu .Lucrarea parcurge cinci secole de literatură, după cum ne anunță subtitlul.

Trebuie să amintim și de faptul că deja au fost scrise câteva monografii despre marele critic Nicolae Manolescu :

Laszlo Alexandru, Criticul literar Nicolae Manolescu, Ed Dacia, 2003

Mircea Mihaies, Scutul lui Perseu. Nicolae Manolescu între oglinzi paralele,Ed Curtea Veche,2003

Marin Nitescu, Sub zodia proletcultismului. Dialectica puterii, Ed Humanitas, 1996

Mihail Vakulovski, Nicolae Manolescu, Ed Aula, 2000

Surse:

http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Manolescu

http://www.adevarul.ro/articole/nicolae-manolescu-nu-mai-pot-sa-ma-opresc-din-scris.html

Mircea Cartarescu s-a nascut in anul 1956, in Bucuresti, si este poet, prozator si publicist roman. Este liderul recunoscut al noului val de scriitori cunoscuti sub denumirea de “ generatia 80’ “.Poet, prozator postmodernist prin excelenta, gaseste intr-un mod paradoxal, spatii de manifestare literara, chiar in campul mecanizat al zonelor urbane.Este absolvent al liceului “Dimitrie Cantemir” din Bucuresti, apoi urmeaza cursurile Facultatii de Limba si Literatura Romana.Doctoratul sau in literatura romana a culminat cu publicarea lucrarii sale de doctorat, “ Postmodernismul romanesc “, publicata la editura Humanitas.

Este casatorit cu poeta Ioana Nicolaie, asadar as tinde sa cred ca poate si aceasta pasiune, atractie pentru arta desavarsita a scrisului a facut ca sufletele lor sa se uneasca . In momentul de fata,este profesor universitar doctor la Catedra de literatura romana a Facultatii de Litere a Universitatii din Bucuresti. Este un teoretician important al postmodernismului romanesc, si un autor contemporan de succes, apreciat atat in tara cat si in strainatate. Opersele sale au fost traduse in limbile : engleza, italiana, franceza, spaniola, poloneza, suedeza, bulgara, maghiara. Multi critici literari sunt de parere ca ar putea fi primul laureat roman al premiului Nobel pentru literatura.
Poate multi il stiu pentru cartea sa care a avut un succes rasunator,atat in tara cat si in strainatate, „De ce iubim femeile”, sau pentru volume precum „Orbitor”, „Nostalgia” dar lista lucrarilor sale este mult mai lunga. Lista cuprinde : volume de versuri, proza, antologii, eseuri publicistice, jurnal, volume colective, colaborari, audiobooks si carti traduse in alte limbi.

Pentru mai multe detalii legate de opera sa, dati click aici : http://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_cartarescu

In speranta ca v-am trezit macar putin interesul pentru acest mare scriitor postmodernist roman,astept sa-mi impartasiti parerile voastre despre opera sa,cine stie poate chiar sa facem o mica dezbatere pe tema genialitatii acestui mare scriitor, care contribuie la cresterea patrimoniului cultural al Romaniei.

Surse: „Limba si literatura romana,clasa a XI a, editura Carminis,autori Hadrian Soare si Gheorghe Soare
„Eseul”, editura ART
www.wikipedia.org

„Se spune foarte adesea că articolul de ziar nu trăieşte decât o zi, ziua apariţiei. Cred că e o greşeală. Sunt desigur articole legate de fapte mărunte, care îşi pierd foarte repede interesul. Adevăratul publicist, însă, atacă temele majore ale vieţii şi, dezbătându-le cu competenţă, curaj şi talent, face din ele scrieri care supravieţuiesc epocii.” Acestea sunt gândurile lui T. T. Branişte pregătindu-se să-şi încheie prodigioasa sa activitate de peste cincizeci de ani în presă, conştient că lasă în urmă o operă publicistică demnă de marea bibliotecă.

În cele din urmă, vom încerca să aruncăm o privire de ansamblu asupra publicisticii lui Branişte, ca o invitaţie în lumea plină de frământări a personajelor, evenimentelor şi ideilor acesteia care este încă departe de a-şi fi pierdut interesul.

De fapt, Branişte nu făcea altceva decât să lege peste timp firul opiniilor pe care le exprimase cu ani în urmă, în căutările sale de a apropia două genuri considerate, uneori, diferite: presa şi literatura. Pentru el erau determinante trăsăturile comune ale celor două categorii de mânuitori ai condeiului: „Şi literaţii şi gazetarii au aceeaşi ţintă: trezirea scânteii rare în adâncul sufletului celorlalţi. Plămădesc acelaşi material: verbul, divinul verb, de care cu atâta înaltă pasiune vorbea Caragiale.”

L-a pasionat din tinereţe gazetăria pentru că îi oferea tribuna de la care scriitorul poate sta direct de vorbă cu cititorul, împărtăşindu-i din preocupările cotidiene, în lumina crezului său.

Cu admiraţie şi recunoştinţă faţă de contribuţia înaintaşilor scrisului românesc la ridicarea prestigiului presei, Branişte reamintea:

„O! Ce-ar fi însemnat cultura românească dacă un Caragiale nu şi-ar fi publicat Momentele în foiletonul unui ziar; dacă Vlahuţă nu şi-ar fi publicat articolele de popularizare în coloanele unei gazete; dacă Delavrancea, Eminescu, Panu şi toţi ceilalţi n-ar fi fost gazetari?”

În toată activitatea sa publicistică, Branişte s-a lăsat animat de o singură credinţă, fără acomodări sau replieri, confirmând cu mândrie: „Am scris totdeauna ce-am crezut. Bună sau rea, mi-am aşternut totdeauna pe hârtie credinţa mea. Iar când undeva n-am mai putut scrie ce cred, mi-am luat pălăria şi, fără supărare, am plecat.”

A scris pamflete atacând sau ridiculizând fie moravuri, fie stări de lucruri nedrepte, uneori cu ironie, alteori cu incisivitate, iar când a fost cazul, găsind fraza necruţătoare, dar întotdeauna oprindu-se înainte de detaliul vulgar.

A ales tonul răspicat şi explicaţia clară, în articolul de comentariu, când a apreciat seriozitatea şi, alteori gravitatea problemei în dezbatere. Nu şi-a ascuns lirismul, atunci când a aşternut impresii sau amintiri despre oameni, întâmplări sau cărţi dragi inimii sale.

Titlul sub care sunt înmănuncheate articolele ne-a fost oferit cu drag de unul dintre cei mai mari gazetari ai vremii. Titlul sugerează o realitate de care va trebui să ţină seama orice exegeză a ilustrului condeier. Ziaristul a fost dublat, de-a lungul întregii sale activităţi, de personalitatea unui prozator talentat, apărându-ne azi împrumuturi evidente, profitabile operei între cele două genuri abordate. Astfel, în incisivitatea pamfletului, invenţia unor anecdote, crearea atmosferei şi în unele tonuri patetice, gazetarul este dublat de talentul literatorului.

Surse de informare:

Ardeleanu, Ion – „Cuvânt liber”, Bucureşti, Editura Eminescu, 1982

Branişte, Tudor, Teodorescu – „Între presă şi literatură”, Bucureşti, Editura Minerva, 1989

Branişte, Tudor, Teodorescu – „Oameni şi paiaţe”, Bucureşti, Gazeta literară, 1967

Ivaşcu, George – „Confruntări literare”, Bucureşti, Editura Eminescu, 1986

I.L. Caragiale s-a născut la 30 ianuarie 1852 în satul Haimanale din judeţul Prahova (azi I.L. Caragiale, judeţul Dâmboviţa), într-o familie de condiţie modestă. Studiile primare şi gimnaziale şi le-a făcut la Ploieşti, după care s-a înscris la Conservatorul din Bucureşti. Aici a urmat cursuri de declamaţie şi mimică din anul 1868 până în anul 1870. După moartea tatălui său se mută împreună cu mama şi sora sa în Bucureşti şi devine sufleor şi copist la Teatrul Naţional, în urma propunerii lui Mihail Palady. Pe Mihai Eminescu îl cunoscuse în anul 1868, când poetul ocupase acelaşi post în trupa aceluiaşi Mihail Palady.

Drumul către aria politică îi este marcat de perioada 1873-1878, când scrie la gazete de orientare liberală. Între 1878 şi 1881 este redactor la ziarul conservator Timpul, în 1885 scrie la Voinţa naţională, în 1889, la Constituţionalul junimist, însă abia în anul 1896 începe să publice sub semnătură la ziarul conservator Epoca. Pentru Caragiale jurnalistica a însemnat în primul rând un mijloc de subzistenţă, apoi o speranţă de promovare socială şi politică şi un teren de exerciţiu literar. Pentru creaţia literară sunt importante editarea şi redactarea revistei Claponul (1877), a bisăptămânalului Moftul român şi rubrica fixă Notiţe critice (1899-1901) la cotidianul Universul. La cel din urmă îşi reia colaborarea în 1909 şi tot aici îşi publică şi majoritatea textelor din principalele sale volume de proză: Momente (1901) şi Schiţe nouă (1910).

În anul 1878 are loc un eveniment major în cariera de dramaturg a lui Caragiale, şi anume apropierea de Junimea şi de Titu Maiorescu. În cadrul întâlnirilor societăţii îşi va citi pe rând toate comediile, care vor fi publicate în revista Convorbiri literare. Titu Maiorescu este cel care îl apără împotriva denigratorilor cu autoritatea lui de critic literar, studiul Comediile d-lui Caragiale (1885) urmărind să contracareze acuzele de imoralitate şi partizanat politic aduse dramaturgului. În timp raporturile cu gruparea ieşeană suferă o ruptură cauzată atât de complicaţii politice, cât şi de probleme personale.

Pentru Caragiale relaţia cu teatrul continuă şi în domeniul criticii, el publicând în 1878, în România Liberă, textul Cercetare critică asupra teatrului românesc. Denunţă corupţia presei de către lumea teatrală şi impostura plagiatelor, ideile lui pledând pentru un teatru autonom, orientat către cerinţele publicului.

„Bucureştii au nevoie de un teatru care, liber de orice legături oficiale, să se-ntreţină cu cinste artistică din propria-i activitate, – un teatru făcut cu talente reale, cari să se impună publicului, nu cu mediocrităţi şi nulităţi îngăduite, cari n-ar putea trăi fără miluire oficială, – un teatru condus cu adevărată competenţă; cum am zice: publicul bucureştean are nevoie de un teatru care să aibă nevoie de public.”

În anul 1888, când îşi făcuse deja un nume prin publicarea şi reprezentarea comediilor sale, I.L. Caragiale preia conducerea Teatrului Naţional, cu titulatura de director general al teatrelor. Dă dovadă de o bună organizare şi de multă responsabilitate, optând pentru piesele uşor de pus în scenă şi al căror succes era asigurat. Demisionează însă un an mai târziu în urma presiunilor din interiorul, dar şi din exteriorul teatrului.

În 1903 şi 1904 dramaturgul călătoreşte cu familia prin Europa şi se stabileşte la Berlin. Această mutare reprezintă un exil voluntar la care a apelat în urma nemulţumirilor suferite în ţară, însă continuă să urmărească evenimentele politice din România cu mult interes. Moare la 9 iunie 1912, după ce refuză participarea la serbările omagiale organizate la Bucureşti, la împlinirea a 60 de ani.

A lăsat în urmă cele mai valoroase opere ale dramaturgiei româneşti, piese care nu au încetat să fie reprezentate pe scenele din toată ţara: O noapte furtunoasă (1879), Conul Leonida faţă cu Reacţiunea (1880), O scrisoare pierdută (1884), D-ale carnavalului (1885). Ca şi fire, a fost un om foarte mobil în inteligenţă, temperament şi comportament, această mobilitate transformându-l într-un personaj contradictoriu. Semenii au avut păreri împărţite cu privire la persoana sa, unii considerându-l superficial şi cinic, alţii declarându-l foarte emotiv, impresionabil şi de o profundă limpezime intelectuală şi sufletească.

Sursă: Comediile lui I.L. Caragiale; Introducere, comentarii, dosar critic, note şi bibliografie de Liviu Papadima; Bucureşti, Humanitas, 1996

Sursă fotografii: wikipedia.ro

“Eu sunt spiritul adâncurilor,

Trăiesc în altă lume decât voi,

În lumea alcoolurilor tari,

Acolo unde numai frunzele

Amăgitoarei neputinţi sunt veştede.”

Considerat a fi cel mai tânăr mare poet român alături de Iulia Haşdeu, Nicolae Labiş s-a născut la 2 decembrie 1935 la Mălini, Poiana-Mărului, judeţul Suceava. Părinţii lui fiind învăţători, Nicolae a învăţat să citească înainte de a începe şcoala, iar la terminarea primei clase primare deja scria povestiri şi poezioare. Copilăria şi-o petrece în satul Văcarea de lângă Câmpulung-Muscel, unde el şi mama sa sunt nevoiţi să se refugieze în timpul celui de-al doilea război mondial, perioadă în care sunt supuşi la numeroase lipsuri materiale.

Liceul şi-l începe la Fălticeni. Continuă să scrie, adunându-şi cele mai bune poezii într-un caiet pe care îl numeşte Cântecul unui adolescent. În noiembrie 1950 îşi recită prima poezie în cadrul Consfătuirii tinerilor scriitori din Moldova, Fii dârz şi luptă, Nicolae!, poezie care va fi apreciată şi publicată mai târziu în revista Iaşul Nou. În anul 1951, la sfatul lui Constantin Ciopraga, părăseşte liceul din Fălticeni pentru a-l continua la Iaşi. În acelaşi an are loc adevăratul său debut în revista bucureşteană Viaţa românească, poezia numindu-se Gazeta de stradă. În 1952 intră la Şcoala de literatură şi critică Mihai Eminescu, unde este redactorul sectorului de poezie al revistei şcolii. După doi ani îşi încheie strălucit cursurile şi devine redactor la Contemporanul, apoi la Gazeta literară.

În anul 1955, Labiş este deja un important reprezentant al tinerei generaţii şi este recunoscut pentru succesele sale literare. Cu excepţia Morţii căprioarei, considerată a fi cea mai bună creaţie a sa şi publicată pentru prima dată în Viaţa românească, Nicolae Labiş îşi scrie toate poemele majore între 20 şi 21 de ani. Însă nu ajunge să îşi finalizeze proiectul ce urma a fi intitulat Lupta cu inerţia, pentru că în noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956 este victima unui absurd accident de tramvai. Deşi nu moare pe loc, medicii sunt convinşi că nu îl pot salva, iar în scurta perioadă petrecută în spital poetul îi dictează prietenului Aurel Covaci versurile testamentare ale Pasărei cu clonţ de rubin. Moare în noaptea de 21 spre 22 decembrie, înconjurat de dragostea şi devotamentul întregii sale generaţii. Este înmormântat în cimitirul Şerban Vodă-Bellu, pentru ca în anul 1992, atunci când moare tatăl său, Eugen Labiş, să fie reînhumat, după 36 de ani, alături de părintele său şi mai aproape de mormântul marelui Eminescu.

Deşi ne-a părăsit la o vârstă prea tânără, Nicolae Labiş este un poet deplin, exemplul său oferind un răspuns la întrebarea dacă poezia reprezintă o operă de tinereţe sau de maturitate. Poetul ne-a convins că vârsta nu contează. Opera sa ar putea fi împarţită în două perioade. În prima parte a creaţiei, Labiş se dovedeşte a fi un poet al lumii materiale, vorbind despre ororile războiului şi despre copilăria lui săracă. În volumul Primele iubiri, realismul său se îmbină cu dragostea faţă de natură şi de pământul natal, Rapsodia primăverii, Meşterul, Mioriţa, iar contopirea sufletului cu natura este încununată de poemul Mihail Sadoveanu, închinat marelui scriitor.

În a doua parte a creaţiei sale, Labiş parcă îşi simţea inevitabilul sfârşit. Versurile lui capătă o nuanţă analitică şi sobră – Sunt spiritul adâncurilor, Albatrosul ucis. Ultimele sale creaţii anunţau începutul unui nou capitol al poeziei româneşti, titlul următorului volum, Lupta cu inerţia, aducând ceva nou pentru acea perioadă. Destinul a decis ca tânărul poet să nu îşi vadă creaţia împlinită.

După moartea sa, unii critici au denigrat opera labişiană spunând că ar fi fost scrisă sub semnul comunismului, acuzaţie ce a determinat scoaterea operelor poetului din manualele şcolare, unde, de altfel, îşi câştigase locul de drept. În realitate Nicolae Labiş se aflase printre cei care refuzaseră ideologia în care se cufunda România, poeziile lui exprimând doar o pură dragoste de ţară.

Nicolae Labiş – Poezii; cuvânt înainte de Radu Cârneci, ediţie de Gheorghe Tomozei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997

Continuator al lui Varlam-mitropolit al Moldovei- înscăunat la numai caţiva ani după retragerea predecesorului său.

Dosoftei a îmbogăţit literatura religioasă nu numai cu traducerile sale „Psaltirea în versuri”, „Vieţile sfinţilor”, de asemenea a adus la suprafaţă şi texte de ritual, de slujbă bisericească- „Liturghia”, „Molitvenicul”, „Octoijul”, pe care le-a publicat pentru prima oară, în limba română.

Acesta a tradus şi prelucrat în limba română şi Psalmii lui David, chiar dacă limba noastră era în insufiecinţă de expresii la vremea respectivă. Unii dintre psalmii traduşi în versuri de Dosoftei au deveit, prin larga lor circulaţie, colinde religioase sau cântece de stea, ca Psalmul 46.

„Limbile să salte                                   Lui Iacov iubitul

Cu cântece nalte,                                  Ce-i ţâne cuvântul.

Să strige-n tărie                                    Mila să-şi arate

Glas de bucurie.                                    Cea de bunătate

Lăudând pe Domnul,                            Spre noi ticăloşii,

Să cânte tot omul.                                 Precum ne spun moşii.

Domnul iaste tare.                                Pre vărvuri de munte

Iaste-mpărat mare.                               S-aud glasuri multe

Preste tot pământul                              De bucine mare

Şi-ş ţâne cuvântul                                 Cu naltă strigare,

Supusu-ne-au gloate                             Că s-au suit Domnul

Şi limbile toate                                      Să-l vadză tot omul.

De ni-s supt picioare                            Cântaţi în lăute,

Limbi de pre supt soare.                       În dzâcături multe,

Asesu-s-au şie,                                      Cântaţi pre-mpăratul

Partea de moşie                                    Că nu-i ca dâns altul

Ţara cea dorită                                     Să domnească-n lume

Care-i giuruită                                     Cu sfântul său nume.”

Rolul său de precursor în poezia românească este cel ma bine redat de catre criticul Nicolae Manolescu în Istoria critică a literaturii române, I.

„Cel mai mare merit al lui Dosofteiacesta şi este: de a fi oferit în Psaltire, pe neaşteptate, întâiul monument de limbă poetică românească. În acest scop, el a uzat de toată cultura lui lingvistică, împrumutând şi calchiind termeni din cinci sau şase limbi; a creat totodată, alţii nemaiauziţi, apelând la vorbirea şi, poate, şi la poezia poporului, a silit cuvintele să primească accentul trebuitor prozodiei lui pe atât de naive, pe atât de sofisticate; a supus topica unor distorsiuni care ne duc cu gândul la unii poeţi din secolul XX, ca Ion Barbu, de exemplu; a organizat, în fine, un adevărat sistem de rime şi a îmcercat mai multe cadenţe şi mai mulţi metri decât găsim în toată poezia noastră de până la romantism.”

Dosoftei este într-adevăr unul dintre cei dintâi poeţi ai literaturii române, care a creat versuri cu iz popular şi arhaic.

Sursă: Nicolae Manolescu , Istoria critică a literaturii române, partea I

Limba şi literatura româna, Editura Art, 2006

În scurt timp acesta este pus în fruntea tipografiei domneşti şi ajuge ecumen al mănăstirii Snagov, apoi episcop al Râmnicului şi mitropolit al Ţării Româneşti.

Predicile sale „Didahiile” marchează începutul oratoriei româneşti. Antim Ivireanul se apropie uşor de literatură, deşi imitau strălucitele omilii (cuvântări religioase) ale bisericii, predicile mitropolitului Antim aveau multe părti originale.

Acesta, prin felul în care îşi ţinea predicile, nu este doar un teolog, ci şi un îndrumător care prin mijloacele artei oratorice încerca să pătrundă în inimile celor rătăciţi şi să-i aducă pe calea cea dreaptă.- de aici „discursul de amvon” – discurs religios rostit în biserică de un cleric, în care se explică şi se comentează un text biblic, dându-se credincioşilor îndrumări morale.

Mitropolitul are 28 de didahii, iar toate acestea au o structură exactă. Ele se deschid cu o introducere în subiect, apoi exordiul – în care se enunţă sumar conţinutul, urmat de o tratare şi finalizat printr-o încheiere.

Procedeele artei oratorice a lui Antim sunt cele ale retoricii clasice: comparaţia, antiteza, interogaţia retorică.

„Cunoaşterea limbii române este uimitoare la Antim şi de altfel, din toate atitudinile, Ivireanul apare ca un perfect asimilat. Cunoscător de limbi străine, el e pe deasupra un om cu ritorie, un spirit înflăcărat, cu sincerităţi încântătoare. (…) compoziţia, naturaleţea frazei şi a aplicărilor locale rămân personale.”

George Călinescu în Istoria literaturii româneşti de la origini până în prezent

Poate că la origini nu a fost român, însă în de-a lungul vieţii,  a trăit şi a predicat în România, ceea ce îl face cu sufletul român şi nu neapărat cu sângele ce îi curge în vine.

Sursă:  Istoria literaturii româneşti de la origini până în prezent.

Limba şi literatura română, Ed. Art, 2006

Petre Ispirescu s-a nascut la Bucuresti in 1830. Despre familia Ispirescu se stie ca detineau o frizerie pe Calea Vacaresti, si ca mai aveau doi baieti si o fata, despre care se stie foarte putin. In jurnalul sau Petre Ispirescu ii aminteste doar, singurul membru al familiei despre care se vorbeste cu dragoste si compasiune este mama sa, Elena. In anul 1843, Petre Ispirescu merge la prof. G Voiculescu pentru a invata sa citeasca psaltirea, fiindca tatal sau refuza sa il invete o meserie. Fiind silitor el este angajt impreuna cu alti copii sa canta duminica in strana bisericii, castigand astfel primii sai bani, 10lei pe luna.

Incepand cu 1848 curiozitatea pentru literatura pune stapanire pe el si timp de 10 ani lucreaza la o tipografie cate 12 ore pe zi, iar in timpul sau liber scrie versuri pe care nu le arata insa nimanui si invata limba franceza. Intre anii 1858 si 1863 ii este propus sa devina directorul tipografiei “Jurnalul National”, in aceasta perioada P.Ispirescu sustine ca au fost cei mai frumsi ani din viata.

Debuteaza in anul 1862 cu basmul “Tinerete fara batranete si viata fara de moarte”, la indemnul lui I. Ionescu in revista “Taranul roman”.tot in anul acesta el incepe lucrarea “Basme sau snoave populare”. In 1864 infiinteaza prima asociatie “Tipografia lucratorilor asociati”, care insa nu rezista decat 2 ani. Dupa alte cateva incercari esuate, infinteaza pe cont propriu “Tipografia Academiei Romane”, in aceasta tipografie sunt publicate lucrarile unor mari scrritori romani precum si alte jurnale literare ca “Columna lui Traian” sau “Revista literara”.

In 1870 din cauza datoriilor acumulate de la casa de copii pe care ii hranea din muca lui si din cauza superficialitatii slujbasilor sai, la fel si greutatile vietii l-au albit la 35 ani,la 45 era garbov, la 50-un mosneag bland cu fata de ceara, cu barba si sprancenele albe, stufoase. Intre anii 1872 si 1879 publica “Legendele sau basmele romanilor”, “Snoave sau povesti populare adunate din gurile acelora care stiu multe ” sau “Legendele sau basmele rominilor”, “Povestile unchiasului sfatos (cu o prefata semnata de Al.Odobescu)”

1883, Petre Ispirescu sufera un atac cerebral din care isi revine cu greu, dar totusi nu renunta la munca sa. In ziua de 21 noiembrie 1884, dupa ce isi petrece toata noaptea la masa de scris, sufera un atatc cerebral si se stinge din viata, lasand in urma lui adevarate valori literare.