„Se spune foarte adesea că articolul de ziar nu trăieşte decât o zi, ziua apariţiei. Cred că e o greşeală. Sunt desigur articole legate de fapte mărunte, care îşi pierd foarte repede interesul. Adevăratul publicist, însă, atacă temele majore ale vieţii şi, dezbătându-le cu competenţă, curaj şi talent, face din ele scrieri care supravieţuiesc epocii.” Acestea sunt gândurile lui T. T. Branişte pregătindu-se să-şi încheie prodigioasa sa activitate de peste cincizeci de ani în presă, conştient că lasă în urmă o operă publicistică demnă de marea bibliotecă.

În cele din urmă, vom încerca să aruncăm o privire de ansamblu asupra publicisticii lui Branişte, ca o invitaţie în lumea plină de frământări a personajelor, evenimentelor şi ideilor acesteia care este încă departe de a-şi fi pierdut interesul.

De fapt, Branişte nu făcea altceva decât să lege peste timp firul opiniilor pe care le exprimase cu ani în urmă, în căutările sale de a apropia două genuri considerate, uneori, diferite: presa şi literatura. Pentru el erau determinante trăsăturile comune ale celor două categorii de mânuitori ai condeiului: „Şi literaţii şi gazetarii au aceeaşi ţintă: trezirea scânteii rare în adâncul sufletului celorlalţi. Plămădesc acelaşi material: verbul, divinul verb, de care cu atâta înaltă pasiune vorbea Caragiale.”

L-a pasionat din tinereţe gazetăria pentru că îi oferea tribuna de la care scriitorul poate sta direct de vorbă cu cititorul, împărtăşindu-i din preocupările cotidiene, în lumina crezului său.

Cu admiraţie şi recunoştinţă faţă de contribuţia înaintaşilor scrisului românesc la ridicarea prestigiului presei, Branişte reamintea:

„O! Ce-ar fi însemnat cultura românească dacă un Caragiale nu şi-ar fi publicat Momentele în foiletonul unui ziar; dacă Vlahuţă nu şi-ar fi publicat articolele de popularizare în coloanele unei gazete; dacă Delavrancea, Eminescu, Panu şi toţi ceilalţi n-ar fi fost gazetari?”

În toată activitatea sa publicistică, Branişte s-a lăsat animat de o singură credinţă, fără acomodări sau replieri, confirmând cu mândrie: „Am scris totdeauna ce-am crezut. Bună sau rea, mi-am aşternut totdeauna pe hârtie credinţa mea. Iar când undeva n-am mai putut scrie ce cred, mi-am luat pălăria şi, fără supărare, am plecat.”

A scris pamflete atacând sau ridiculizând fie moravuri, fie stări de lucruri nedrepte, uneori cu ironie, alteori cu incisivitate, iar când a fost cazul, găsind fraza necruţătoare, dar întotdeauna oprindu-se înainte de detaliul vulgar.

A ales tonul răspicat şi explicaţia clară, în articolul de comentariu, când a apreciat seriozitatea şi, alteori gravitatea problemei în dezbatere. Nu şi-a ascuns lirismul, atunci când a aşternut impresii sau amintiri despre oameni, întâmplări sau cărţi dragi inimii sale.

Titlul sub care sunt înmănuncheate articolele ne-a fost oferit cu drag de unul dintre cei mai mari gazetari ai vremii. Titlul sugerează o realitate de care va trebui să ţină seama orice exegeză a ilustrului condeier. Ziaristul a fost dublat, de-a lungul întregii sale activităţi, de personalitatea unui prozator talentat, apărându-ne azi împrumuturi evidente, profitabile operei între cele două genuri abordate. Astfel, în incisivitatea pamfletului, invenţia unor anecdote, crearea atmosferei şi în unele tonuri patetice, gazetarul este dublat de talentul literatorului.

Surse de informare:

Ardeleanu, Ion – „Cuvânt liber”, Bucureşti, Editura Eminescu, 1982

Branişte, Tudor, Teodorescu – „Între presă şi literatură”, Bucureşti, Editura Minerva, 1989

Branişte, Tudor, Teodorescu – „Oameni şi paiaţe”, Bucureşti, Gazeta literară, 1967

Ivaşcu, George – „Confruntări literare”, Bucureşti, Editura Eminescu, 1986

Maitreyi

Acest roman porneşte de la o istorie existenţială, având o urmare surprinzătoare prin care autorul (Mircea Eliade) şi personajul feminin central (Maitreyi) se confruntă şi îşi continuă biografia în afara poveştii.

Romanul nu justifică simbolurile cărţii şi nici valoarea ei estetică. Este o istorie paralelă, ceea ce implică faptul că, dacă biografia autorului nu explică creaţia în sine, biografia nu poate indica circumstanţele în care autorul scrie romanul şi, de bună seamă, punctele lui de pornire.

Maitreyi începe cu o propoziţie despre neîncrederea scriitorului asupra diaristului: „Am şovăit atât în faţa acestui caiet, pentru că n-am izbutit să aflu încă ziua precisă când am întâlnit-o pe Maitreyi; în însemnările mele din acel an (1929) nu am găsit nimic.” Imprecizia scriitorului în roman face parte din scenariul eliadesc.

Maitreyi prezintă povestea unui tânăr european care pătrunde într-o familie bengaleză şi după oarecare vreme este ispitit de una dintre fiicele lui Narendra Sen, inginer cu educaţie europeană, dar cu mentalităţi inflexibil hinduse.

În interiorul romanului erotic este însă un alt roman, de atmosferă şi de moravuri. Allan (Mircea Eliade) optează pentru cultura hindusă, mai veche decât cea europeană şi, din punctul lui de vedere, mai profundă şi cu efecte mai subtile în sfera vieţii intime. Allan vrea să se încurce cu o fată impură prin chiar originea ei, ca Maitreyi, iar Narendra Sen nu acceptă însoţirea fiicei sale şi intenţia personajului principal de a trece la hinduism, considerând-o o aberaţie. Inginerul care l-a adus în casa sa pe străinul european, vrea să-l înfieze şi mai târziu să se mute împreună în Anglia, o ţară mai liniştită şi mai sigură decât India.

În această lume amestecată şi explozivă se desfăşoară povestea de iubire, într-adevăr splendidă, inedită pentru cititorul român, între Allan şi Maitreyi, întruchipări exotice ale unui mit etern: cel al cuplului de îndrăgostiţi. Maitreyi este o adolescentă de 16 ani în care zace o senzualitate rafinată laolaltă cu o inocenţă derutantă pentru europeanul raţionalist, Allan, obişnuit cu alt comportament feminin.

Sufletul sigilat al fetei se deschide prin mici gesturi, impenetrabile pentru îndrăgostitul european, cum ar fi atingerea piciorului, mângâierea inocentă a pulpei, dezgolirea braţului, oferirea unei flori. Maitreyi, crescută într-o civilizaţie a semnelor şi a pudorii maxime, îl atrage pe Allan într-un joc erotic complicat şi previzibil. Cei doi se logodesc în faţa apei, a pădurii şi a cerului, purtând câte o coroniţă de iasomie. Este o logodnă mistică, un jurământ cosmic, un poem de o frumuseţe feerică.

Cu aceeaşi inocenţă complicată şi rafinată, pe care Allan n-o recunoaşte în femeia albă, Maitreyi i se dăruieşte într-o noapte lascivă şi înmiresmată. Justificarea fetei e simplă: „Unirea noastră a fost poruncită de cer”.

Eliade introduce în scenariu tema veche a incompatibilităţii dintre sentiment şi datorie prin repudierea cu ferocitate a iubirii dintre Allan şi Maitreyi. Europeanul este alungat din familia Sen, iar tânăra hindusă, vinovată faţă de tradiţia ei, este sechestrată. Personajul principal, după încercări zadarnice de a intra în legătură cu logodnica sa, caută refugiu în Himalaya, într-o mănăstire, optând pentru solitudine şi meditaţie. Allan scapă după o vreme de amintirea iubitei din sufletul său şi se întoarce la vechile obiceiuri, până când o regăseşte pe Maitreyi. Acesta îşi dă seama că şi-a pierdut interesul pentru misterul feminin asiatic şi nu răspunde la apelurile fetei încătuşate de tradiţia hindusă. Allan înţelege adevărata iubire a tinerei bengaleze atunci când află că aceasta a făcut orice i-a stat în putere pentru a fi repudiată de familie, reuşind să obţină doar o expediere la Midnapur, pentru a naşte în taină.

Finalul romanului prezintă drama erotică ce se prelungeşte în scriitura care tocmai începe: „Simt că a făcut asta pentru mine… şi dacă n-ar fi decât o păcăleală a dragostei mele? De ce să cred? De unde să ştiu? Aş vrea să privesc ochii Maitreyiei”.

Maitreyi este un roman viu, substanţial, cu o deschidere nouă spre problematica omului modern şi nu în ultimul rând, este un roman viabil după mai bine de o jumătate de secol de când a fost scris, prin care Eliade încearcă să construiască o mitologie a seducţiei.

Sursa de informare:

„Maitreyi” – Mircea Eliade, Editura Litera, Bucuresti, 2009

Reacţia mea defensivă a fost un clar şi explicit NU înăuntrul meu, fiind săturată să tot aud de romane cu ţăranii români şi problemele acestora cu familia şi pământul (deşi, când mă ambiţionam să trec peste prejudecăţile mele şi să le citesc, observam că da, chiar îmi plăceau, însă fiind un Capricorn desăvârşit, încăpăţânarea mea era mai mare decât ambiţia); dar pentru că o respectam şi admiram pentru prietena mea, şi pentru că cele câteva mici detalii pe care mi le dăduse mă fascinaseră (reîncarnarea, sufletele-pereche şi iubirea adevărată au fost întotdeauna subiecte care m-au interesat) am fost de acord să citesc cartea recomandată de ea.

A spune că am fost plăcut surprinsă ar fi prea puţin. Adevărul este că m-a impresionat la culme, mi-a plăcut la nebunie, şi mi-a rămas în minte şi în suflet ca una din cărţile mele preferate.

„Adam şi Eva” este de fapt o poveste de iubire între două suflete-pereche care încearcă să se regăsească viaţă după viaţă şi să-şi îndeplineacă destinul de a fi împreună. În cele 7 capitole ale cărţii sunt povestite 7 vieţi diferite din 7 locuri şi din 7 timpuri diferite. Cifra 7 cât şi multiplii acesteia apar peste tot parcursul cărţii, inclusiv la zile de naştere sau date ale morţii, perioade de călătorii îndelungate sau ritualuri străvechi practicate.

Navamalika şi Mahavira în India antică, Isit şi Unamonu în Egiptul antic, Hamma şi Gungunum în Babilonia, Servilia şi Axius în Roma antică, Maria şi Adeodatus în Germania, Yvonne şi Gaston Duhem în Franţa, şi Ileana şi Toma Novac în România secolului 20, sunt reîncarnările aceloraşi două suflete ce traversază veşnicia în căutarea perechii lor.

De-a lungul fiecărei vieţi, cei doi trebuie să treacă prin obstacole ce constă în diferenţe de ranguri sau clase sociale, în lupte crunte, războaie sau revoluţii, pentru ca mai apoi să aibă parte de o moarte violentă, ca un fel de pedeapsă pentru dorinţele lor de a fi împreună şi pentru răzvrâtirea lor împotriva unei societăţi neiertătoare. La sfârşitul ciclului, în cea de-a şaptea viaţă, iubirea celor doi este în sfârşit împlinită, ducând la concepţia unui copil, astfel sufletele putând să-şi găsească pacea şi să-şi îndeplinească destinul.

Din toate lucrările scrise de Liviu Rebreanu, aceasta mi se pare cea mai bine concepută, conturată, şi scrisă carte, făcând parte, alături de „Pădurea Spânzuraţilor”, din categoria romanelor psihologice rebriene cunoscute şi apreciate atât de public cât şi de critici, pentru dramele lor psihologice, problemele morale şi etice prezentate precum şi sculptarea personajelor remarcabile. Recomandarea primită acum mulţi ani de la acea prietenă v-o transmit astăzi vouă: merită să citiţi o asemenea carte!

Sursă: http://www.bookblog.ro/x-mihnea-simandan/adam-si-eva/

…

Despre proza fantastică a lui Mircea Eliade s-au scris multe, iar de citit sunt citite în general nuvelele cu care ne întâlnim în liceu – La ţigănci, Nopţi la Serampore sau Domnişoara Christina. Dacă ne stârnesc sau nu curiozitatea în liceu, depinde de firea fiecăruia. Dacă le înţelegem, depinde şi de fire şi de eventualele lecturi pe care le avem pe tema relaţiei dintre sacru şi profan. În rândurile ce urmează am ales să vă prezint o nuvelă aproape necunoscută, ocupantă a doar 10 sau 15 pagini, trecută cu vederea de cei mai mulţi cititori – Adio!

Acţiunea începe cu declaraţia Profesorului – „Dacă ar fi să scriu o piesă de teatru…” – şi continuă cu imaginarea unei săli de teatru şi a modului în care piesa ar decurge. Publicul este din cel mai ales, tineri cu studii şi aspiraţii înalte, domni şi doamne ce au aprofundat o vară întreagă cultura orientală, temeinic pregătiţi pentru debutul din toamnă a celei mai promiţătoare piese, Adio! Aflaţi după o îndelungată aşteptare în sală, sunt concentraţi asupra scenei, cu sufletul la gură. În scenă intră un singur actor care priveşte pierdut în sală şi spune de trei ori „Adio”, adăugând „Atât am avut de spus.” Actorul dispare şi pe scenă nu mai apare nimeni. Cortina fusese lăsată de la bun început. Publicul începe să se agite, iar atunci când nu se întâmplă nimic vrea să-şi ceară banii înapoi. Când agitaţia devine insuportabilă, de după cortină apare un actor timid care încearcă să îi liniştească, spunându-le să aibă răbdare, căci piesa este în plină desfăşurare în spatele cortinei, scenele sunt de o deosebită importanţă, actorii au renunţat la roluri importante pentru a avea ocazia să joace aici. Este nevoie de linişte pentru că dialogurile şi monologurile din spate constau în tăceri adânci şi şoapte. Publicul nu înţelege, când gălăgia devine iarăşi ameninţătoare pentru buna desfăşurare a piesei, de după cortină apare Melania, o tânără dansatoare căreia i se oferise rolul Melaniei în piesa Profesorului. Când nici Melania nu îi poate convinge pe spectatori, apare Directorul.

Monologurile celor trei personaje care îşi fac cu greu apariţia în faţa publicului sunt lungi şi de o profundă simbolistică. Directorul le explică faptul că Adio! este o piesă ce încorporează întreaga istorie a religiilor. Pentru spectatori cortina este lăsată, pentru actori ea nu are nicio importanţă: „Viaţa cunoaşte scene, şi se poate spune că e împărţită în acte, dar cortina se lasă o singură dată.” Când publicul vine cu ideea că ea se lasă în momentul când moare un om, Directorul îl contrazice. Cortina se lasă atunci când moare un zeu. În cazul lumii occidentale s-a lăsat în momentul în care Nietzsche a declarat „Dumnezeu a murit!” Prin urmare, publicul nu mai are acces la sacru, la ceea ce se joacă dincolo de cortină, istoria a mii de ani de religiozitate. Deşi publicul spune că înţelege pentru că s-a pregătit intens pentru atingerea cunoaşterii ce ar fi urmat să i se înfăţişeze pe scenă, el este departe de Adevăr. Oamenii se pierd în detalii, încearcă să stabilească dacă atunci când Melania a început să spună Crezul a plagiat sau nu textul decis în cadrul Conciliului de la Niceea. Astfel pierd esenţa Simbolului Credinţei. Spre final decid că de o deosebită importanţă este motivul pentru care actorul de la început a spus „Adio!” de trei ori şi nu o dată sau de două ori. Întrebat, Profesorul, mintea din spatele întregii piese, declară că nu ştie. Dintre toate simbolurile înfăţişate în monologurile actorilor, oamenii se opresc tocmai la cel care nu are nicio semnificaţie. Comunicarea fiind imposibilă, dezamăgirea este de ambele părţi. Singura soluţie este ca această piesă să nu fie scrisă niciodată, decizie pe care Profesorul o ia în final.

„Adio!”, cuvântul cheie al nuvelei, reprezintă momentul în care Dumnezeu şi-a luat rămas bun de la omenire atunci când a fost declarat mort. Ultimul strigăt, „Adio!”, nu a putut fi auzit decât de copii şi de câteva mame ce îşi ţineau copiii la sân. Actorii sunt cei iniţiaţi, cortina este obstacolul ce stă în calea omului modern, creat chiar de el, acum neştiind unde să îl caute pe Dumnezeu. Aceasta nu este singura nuvelă în care Mircea Eliade prezintă spectacolul de teatru ca formă de revelaţie. Aceeaşi temă se regăseşte şi în nuvelele Uniforme de general şi Incognito la Buchenwald. De asemenea, prin întreaga sa proză fantastică Eliade ne spune că atingerea transcendenţei este posibilă în locurile cele mai banale din jurul nostru: o pivniţă (Pe strada Mântuleasa), un bordel (La ţigănci), o sală de teatru (Adio!).

Recomand această nuvelă celor care îl citesc cu plăcere şi interes pe Mircea Eliade. De asemenea, dacă tot suntem la proza fantastică a acestui mare scriitor, mai recomand Les Trois Grâces, Pe strada Mântuleasa, Nouăsprezece trandafiri şi Tinereţe fără tinereţe, care a avut parte în anul 2007 de o ecranizare semnată Francis Ford Coppola.

« Biata de tine, ţară, ştiu:
Ai cerul tot mai plumburiu
Şi inima tot mai de piatră
De când flămânzii câini te latră
Ferocizaţi de larga-ţi rană,
Tu care-ai fost cerească mană
Cum de-ai ajuns aşa sărmană ?

Şi-n care zi din calendar
Vei mai zâmbi sub soare iar ? »(Vei mai zâmbi ?)

Aceste versuri fac parte din volumul « Clopote de lut », semnate Dumitru Ene Zărneşti publicat la 1995.  Deşi editat în număr extrem de redus, 1000 de exemplare, contactul cu scrierile domnului Ene Zărneşti trezesc cititorului un sentiment la fel de puternic ca şi poeziile lui Blaga, sau Goga.  Acest al doilea volum al poetului continuă complexitatea primului « Bătrâne cronos, de-ai mai vrea… », în care se contura sentimentul dăinuirii pe aceste meleaguri.  Spiritul acesta patriotic este omniprezent, tonul pare a fi al unei confesiuni sincere,  şoptit parcă însoţit de o urmă de suspin, o umbră a unei lacrimi ca în « Odă » ori « Vei mai zâmbi ? ».
Poetul are parcă darul de a-l  transpune pe cititor într-un cadru dominat de sentimente, lăsându-i impresia că a simţit exact ce a încearcat  poetul să transmită : « În gara sufletului meu/ Vin trenuri pline/cu şoapte de dor. »
Tot Ene-Zărneşti descrie Ardealul drept un « Pământ împurpurat cu sânge şi cu soare.. Ogor înfloritor de Decebal lăsat/ Şi de Zalmoxis binecuvântat/Şi de Traian cu râvnă semănat/ Leagănul sacru al românităţii/ Piatra de-ncercare a latinităţii ».
Poetul adaugă liricii sale un fior religios,  spiritual-existenţial şi sentimentul neputinţei cauzat de trecerea ireversibilă a timpului.  Familiar poeţilor tomitani de după Revoluţie sunt haiku-urile, (poezii japoneze alcătuite din 17 silabe dispuse în trei grupe)prezente de asemenea în « Clopote de lut ».
Dumitru Ene Zărneşti,  poet dobrogean având rădăcini vrâncene,  urcă prin această culegere o treaptă a evoluţiei sale poetice.

Jurnalul de la Tescani

În general Pleşu face referire la modul în care cultura şi omul de cultură se raportează la natură, la propria creaţie şi la Dumnezeu. Spre exemplu, undeva la începutul cărţii vorbeşte despre pictori ca fiind „singurii oameni ai spiritului care mai muncesc, azi, în natură şi care mai au simţul pur al imediatului”. Cred că prin această simplă remarcă, autorul atacă două hibe ale lumii moderne: aceea a tehnologiei care pune în umbră natura şi o distruge, şi aceea a omului modern care nu îşi mai trăieşte clipa tocmai pentru că se lasă oribit de avantajele tehnologiei şi a comodităţii şi nu se mai raportează direct la natură ca mediu în care poate fi într-adevăr om. Pictorii au „simţul pur al imediatului” pentru că prin arta lor anulează timpul rămânând pierduţi în contemplarea naturii şi a propriului spirit, în timp ce restul oamenilor ori sunt prinşi în trecut, ori se gândesc mereu la viitor. Cum pentru Pleşu aerul devine „mirosul lui Dumnezeu” iar pictorii sunt „miraculoşi în nevoia lor de a capta aerul unui loc”, deducem de aici că pictura, şi arta în general, ne apropie mai mult de Dumnezeu şi de esenţa acestuia.

Unul dintre cele mai lungi „fragmente” ale Jurnalului de la Tescani este acela privitor la Constantin Noica. Este în opinia mea şi unul dintre cele mai frumoase şi mai profunde, făcând de asemenea deschiderea către comentarea unor noţiuni tot mai importante, precum răul, binele, tragismul bătrâneţii, credinţa.

Amintirea lui Constantin Noica se declanşează pentru Andrei Pleşu într-o formă de adâncă melancolie: „Mirosul iernii se asociază, adesea, în sufletul meu, cu dl. Noica.” Iarna, ca anotimp liniştit şi intim, devine timpul sacru în care revede imaginea Păltinişului şi a „antrenorului cultural”, căci „iarna am urcat, pe întuneric, cu Gabriel, ţinându-ne de mână, ca să nu ne pierdem”, „iarna ne-am dat drumul, cu săniile, pe pârtia de lângă uşa lui, sub privirea lui mulţumită şi protectoare”, „iarna i-am dus lemne sus, cu Trabantul” şi „iarna l-am îngropat, lângă schit, după ce tot iarna căzuse în cameră, el, care ştia să nu cadă pe gheaţa din pădure…”. Frumuseţea şi intensitatea acestui fragment sunt greu de înfăţişat în alte cuvinte. Din el străbat bucurii şi tristeţi, iar iarna sfârşeşte prin a deveni „Iarna dlui. Noica. A vieţii lui şi a morţii lui.” Deşi dorul şi iubirea faţă de marele filosof sunt exprimate în cuvinte puţine, care abia acoperă trei pagini, nu era nevoie de mai mult, căci mai mult ar fi însemnat pierderea esenţei sentimentului.

Abordând teme precum bătrâneţea şi raportarea omului şi a culturii la divin, una dintre concluziile acestei cărţi este aceea că menirea unui om de cultură este de a căuta cunoaşterea şi de a nu fi împlinit până când nu o atinge măcar într-o foarte mică măsură. Fiecare asemenea ales lăsând în urmă o fărâmă de cunoaştere, noi, cei tineri şi neiniţiaţi, mai avem şansa de a uni aceste fărâme şi de a porni la drum cu o bază solidă pentru a realiza lucruri tot mai mari.

Andrei Pleşu – Jurnalul de la Tescani, Humanitas, 1993

Caracterul autobiografic se recunoaşte încă de la început, Dan Puric începând redescoperirea frumosului cu amintirile din copilărie, tatăl fiind modelul său principal. De mic trăieşte în sânul României profunde (face adeseori referire la cartea lui Ovidiu Hurduzeu şi a lui Mircea Platon), pe care o înţelege tot mai adânc odată cu trecerea timpului. România profundă sunt ţăranii care nu se tem de furia naturii, iar după inundaţie îşi construiesc gardurile tot pe marginea râului, dar care rămân terifiaţi în faţa comuniştilor, oameni asemenea lor, care şi-au uitat umanitatea.

Precum spune autorul, regimul comunist a creat omul bolnav al zilelor noastre. Anihilând intelectualitatea, închizând şi torturând oameni valoroşi, i-a scos la suprafaţă pe cei laşi, superficiali şi oportunişti. Aceştia au lăsat o moştenire ereditară care poate fi observată la oamenii de acum, şi care mai poate fi vindecată doar prin întoarcerea la martirii comunismului, oameni ce sunt în măsură să ne reamintească cine suntem cu adevărat. Firea pur creştină şi naturală a românilor răzbate prin folclorul nostru, Dan Puric dând drept exemplu o poveste cosmogonică bucovineană, basmul Prâslea cel voinic şi merele de aur, precum şi Scrisoarea III a lui Mihai Eminescu. Aceste dovezi ale originii noastre spirituale ne spun că pentru români Dumnezeu este viu şi îngăduitor, iar credinţa în El este nemărginită.

Într-o lume a omului urât, autorul ne spune că nu trebuie decât să recunoaştem frumosul fără încercarea de a-l defini, ceea ce ar fi imposibil. Porneşte de la filosofii antici pentru a ajunge la primul om frumos ce a existat pe pământ, Iisus Hristos. Cu ajutorul lui Plotin ne explică modul în care ar trebui să ne percepem pe noi înşine: „… Plotin spune: ce văd este frumos, ce aud este frumos, dar mai este ceva. Astea sunt lucruri măsurabile, dar mai apare ceva, nemăsurabil, cum ar fi sufletul. Cum îl măsurăm? Şi atunci zice: noi percepem divinul din afară cu divinul din noi.” Recunoaşterea frumosului porneşte de la asumarea istoriei şi religiei noastre reale, aceasta putând fi realizată doar prin îndreptarea către martiri şi sfinţi. Spune că sfinţii sunt treptele pe care Dumnezeu coboară în mijlocul oamenilor, iar o ţară care are mulţi sfinţi, precum România, are deci multe trepte pe care Dumnezeu poate coborî. Acest lucru ne face să ne bucurăm de o mai puternică nădejde într-un viitor liniştit, fapt pentru care sfinţii şi sărbătorile noatre tradiţionale trebuie ţinute cu evlavie, şi nu cu indiferenţă, dintr-un act de rutină. Pentru oamenii ce trăiesc într-un prezent confuz, trecutul este de cea mai mare importanţă. Înţelegerea faptelor istorice, a sărbătorilor şi a obiectelor simbolice ne ajută să ne întoarcem la o stare mai curată. Prin urmare, trecutul reprezintă realitatea pe temeiul căreia trebuie să ne construim viitorul, şi mai ales viitorul copiilor noştri.

Soluţia oferită de această carte românilor care au uitat să fie mândri de originea şi de ţara lor, este redescoperirea istoriei, a ortodoxiei şi, implicit, a frumosului. Este o lectură uşoară şi plăcută, pe lângă interviuri fiind introduse şi amintiri din copilăria lui Dan Puric, precum şi povestioare amuzante, dar pline de spiritul deschis al României profunde.

Dan Puric – despre Omul Frumos; prefaţă de Dan Ciachir, postfaţă de Gheorghe Ceauşu, Compania Dan Puric, Bucureşti, 2009

O carte pe care merita sa o ai pe raftul bibliotecii tale. Si care isi merita toti banii. O carte scrisa din suflet pentru suflet…si in care printre randuri, iti regasesti povestea ta…scrisa putin cu alte cuvinte, cu mai multa sare si piper, dar care iti taie rasuflarea de fiecare data cand o evoci.
Presupun ca stiti cu totii de Alice Nastase si Aurora Liiceanu. Ambele scriu la revista Tango, ambele au studiat psihologia, si una dintre ele a invatat sa o foloseasca si intr-un limbaj mai nuantat, studiind si filologia.
In ceea ce priveste continutul cartii, aceasta este impartita in 7 capitole si anume: Pana cand amantii ne vor desparti, Nimic din ce e femeiesc nu-mi e strain, Despre barbati si alti demoni, Iubesc, deci exist, Ruga pentru copii, Ce bine ca esti, ce mirare ca sunt, Dragostea dureaza trei bani.
Este o carte care ofera statistici, o carte care prezinta si alti oameni care au ales gresit, si alti oameni care au plecat inainte sa ii fi lasat de mana, si alti oameni puternici. O carte pentru adolescenta, femeia, sotia, amanta, mama din tine. Si despre cealalta parte, adolescentul, barbatul, sotul, amantul, tatal din el. Nu e o carte feminista, care sa inlature capacitatea masculina de a iubi, de a avea succes, de a iti spune: Ramai. Si nici pe cea in care te insala, te face sa suferi, te domina.
Este o carte contemporana in care se scrie despre contemporaneitate. In care se scrie despre toamna”E toamna. E frig. E frumos. Sunt friguroasa, dar imi place sa port vesminte subtiri. Sunt puternica, dar imi place sa fiu alintata. Sunt femeie, dar ma tratez, luandu-ma la tranta cu decizii barbatesti, cu bussinesuri complicate, cu alegeri taioase, ce datorii grave, cu credite incurcate, cu suparari viguroase.”, in care se scrie despre adevar :”Exista bani destui pe lume pentru cei care si-i doresc mai presus de dragoste si exista iubire fara margini pe pamant, pentru cei acre o pretuiesc cu masurile valorilor supreme. Doar puterea noastra de-a ne face timp sa le cautam, sa le asteptam nu este aproape niciodata de ajuns.” si I n care se scrie despre iubire: ” Am desprins o bucata de viata, dintr-o istorie pe care am traversat-o , cumva, impreuna, si am asezat-o intr-o carte(…),am rescris istorii de dragoste traite sau inventate(…), care se afla dincolo de bine, dincoace de rau. O carte despre iubire.”
Eu una, am inteles mesajul. M-am regasit. Mi-am promis alte lucruri. Altele le-am pastrat in acelasi mod. Am avut lacrimi ce mi-au spalat pacatele. Si de fiecare data cand am ocazia, o recitesc. Tu?

Deși face parte din categoria prozei fantastice, nuvela Nopți la Serampore este ușor de citit deoarece acțiunea se aseamănă cu cea dintr-un roman de aventuri, unde există o succesiune de scene misterioase, care te țin cu sufletul la gură.

Este vorba despre trei europeni, care studiază cultura și civilizația indiană, în Calcutta, și care trăiesc inexplicabila experiență a călătoriei în timp, cu mii și mii de ani în urmă. Călătorii noștri, aflați în drum spre bungaloul de la Serampore, aud la un moment  dat un urlet sfâșietor, care îi determină să coboare din mașină, pentru a vedea cine putea avea nevoie de ajutor, la acea oră înaintată din noapte.

Odată coborâți din mașină, aceasta dispare, iar eroii noștri sunt proiectați cu câteva secole în urmă, și asistă la uciderea unei femei, la pregătirile pentru înmormântare, la durerea slujitorilor și a stăpânului.

Spre dimineață se regăsesc în paturile lor de la Serampore și află, cu stupoare, că nimic dintre evenimentele la care ei fuseseră martori, nu se petrecuse. Misterul va fi dezlegat peste ani și ani, când tânărul de atunci se va întâlni cu un ascet și acesta îi spune că întoarcerea lor în timp ar fi putut fi provocată de incantațiile și practicile magice ale unui profesor, care a făcut niște ritualuri, în noaptea cu pricina.

Acțiunea este interesantă și prin prisma faptului că autorul știe să redea foarte bine acele senzații stranii, un sentiment de teamă, de angoasă, dar și de bucurie, cauzat de experiența de inițiere în practicile magice.

Așadar lectura se adresează atât cititorilor debutanți, care au ocazia să savureze descrieri minunate ale pădurii bengaleze, ale obiceiurilor exotice din India, dar și cititorilor mai experimentați, ce ar putea să se lase antrenați în drumul inițiatic propus de Eliade, și de ce nu, în călătoria în timp, către alte secole!

Acţiunea este una aparent obişnuită. Un anticar porneşte din Cluj împreună cu un avocat pentru a evalua şi a cumpăra biblioteca răposatului conte Andor Kemény, moştenitorii castelului şi a tuturor bunurilor dorind să vândă totul la licitaţie. În drum spre castel el află strania poveste a acestei familii din vagile cercetări pe care reuşise să le facă avocatul. Contele Andor Kemény, pasionat de ocultism şi spiritism, se căsătoreşte cu Ana Porumbacu, mai tânără decât el cu patruzeci de ani. Soţia sa se îneacă în canalul din parcul castelului lăsând în urma sa o fetiţă, Aranka. Deoarece îşi iubise soţia, contele devine obsedat de spiritism şi prin intermediul şedinţelor află că este spiritul reîncarnat al unui cavaler din neamul său, iar Ana fusese, de asemenea, perechea lui din viaţa anterioară. Această obsesie nu face decât să îi şubrezească sănătatea şi să îl înnebunească. După moartea sa, Aranka rămâne ultimul vlăstar al neamului Kemény, însă atunci când şi ea dispare în lacul din spatele castelului, întinsa proprietate este considerată bântuită şi este lăsată în paragină, moştenitorii îndepărtaţi refuzând să o ia în stăpânire. Această scurtă povestire a zbuciumatei familii nu ar avea niciun impact asupra anticarului dacă spaţiul în care pătrunde nu ar fi cu adevărat înfricoşator.

Ajungând în acest punct, trebuie să menţionez că un aspect surprinzător este limbajul pe care îl foloseşte autorul. Descrierile sunt lungi, însă nicidecum plictisitoare. Atunci când avocatul îşi avertizează tovarăşul de drum cu privire la proprietate, nerăbdarea cititorului creşte cu fiecare expresie: „Află dumneata, dragă domnule, că merem într-un ţinut blăstămat şi stricat de ape. Patru mii de jugăre de bălţi, papură, heleştaie cum ziceţi voi în regat, smârcuri, nămol şi zăvoiuri inundabile.” Apa care înghite şi macină tot ce este material reprezintă elementul principal al acestei nuvele. Considerată în general purificatoare şi dătătoare de viaţă, aici rolul ei este inversat, fiind un mijloc de distrugere şi otrăvire, fizic şi psihic. Autorul înfăţişează acest aspect cu deosebită măiestrie: „… întinderea aceasta de apă chiftită; abia de-un lat de palmă ridicată deasupra pământului: amestec de fertilitate şi de putreziciune, cu flori cărnoase şi păroase ca animalele vii şi cu vietăţile oribile, care se ghiceau mişunând în globul gras, înnodându-se, târându-se, vânându-se…” Descrierea castelului şi a interiorului prăfuit, precum şi a celor trei servitori ce se încadrează perfect în peisaj, contribuie la creerea atmosferei. Aceasta este una profund gotică, amintind de operele de început ale acestui curent, în care spaţiul era unul întunecat şi încărcat de istorie, întotdeauna labirintic: un castel, o casă veche în mijlocul unui oraş acoperit de smog.

În ceea ce priveşte titlul, autorul îmbină mitul cu ştiinţele oculte şi cu elementele gotice. Ştima, personaj specific folclorului românesc, este o fiinţă jumătate femeie-jumătate şarpe, care trăieşte în ape, de unde ademeneşte bărbaţii pe care apoi îi îneacă. În nuvelă, referirea la mit este destul de vagă şi inexactă, însă există şi ajută la creerea suspansului şi a terorii.

Recomand cu căldură această nuvelă, foarte scurtă de altfel, perfectă pentru o seară ploioasă, şi închei cu un ultim citat menit să vă stârnească interesul şi să sublinieze încă o dată stilul deosebit al lui Cezar Petrescu: „Departe, în zarea aburindă de umezeală, sălciile moarte străjuiau domeniul acesta al iremediabilei tristeţi, cu braţe carbonizate şi ciunge, care speriau orizontul.”

Sursă: Cezar Petrescu – Proză fantastică; postfaţă de Constantin Ciopraga, Junimea, Iaşi, 1986