Considerat unul dintre cei mai mari actori romani, Dinica a debutat ca in filmul “Strainul” in anul 1963 si a jucat in peste 60 de filme, printre care “Dupa-amiaza unui tortionar”, “Filantropica”, “Comoara din Vadul Vechi”, “Procesul alb”, “Prea mic pentru un razboi atat de mare”, “Nu filmam sa ne amuzam”, seria aventurilor comisarului Moldovan, dar si in piese de teatru precum “Tache, Ianke si Cadar”, sau “In numele trandafirului”

Adesea, critica l-a asemuit cu Robert de Niro, comparaţie de care Gheorghe Dinică  se declara deloc încântat. „Ce legătură are Robert de Niro cu mine? Eu am studiat şi jucat în România”, a menţionat actorul. Din 1996 este căsătorit cu Gabriela Georgeta.

Cati dintre noi nu stiu celebra replica ” Nu trageti dom’ Semaca! Sunt eu, Lascarica!”. Cati dintre noi stiu ca vocea inconfundabila care rostea aceste cuvinte ii apartin lui Gheorghe Dinica, in filmul “Cu mainile curate” ?

“Primul meu rol a fost cu o trupa de amatori de la Posta, iar eu interpretam rolul  locotenentului Stamatescu din piesa Titanic-Vals de Tudor Musatescu. Eram pe scena si parca visam. Nici nu stiam ce se intampla cu mine. La un moment dat, m-au trezit niste aplauze din sala. Acelea au fost primele aplauze din viata mea. M-am suit pe scena si parca eram acolo de cand lumea“, povesteste maestrul.

Avand o personalitate extrem de puternica, reusind sa transmita sentimentele dincolo de sticla ecranului, Dinica a jucat intr-o serie de roluri negative. Avand darul tonului si limbajului de mahala, cal intelegrii omportamentului suburban si antipatic l-au facut sa umple rolurile precum Prinţ din “Filantropica”.

Criticat fiind pentru ca a ales sa intepreteze roluri in telenovele, Dinica spunea:

“Nu e nici un gen minor, nici neserios. Nu face parte din categoria marilor filme, dar telenovela are rostul ei, are de spus ceva. De pilda, Inima de tigan si Regina, in care am jucat, au prezentat viata de satra, asa cum nu multa lume o cunoaste. Oamenii au, in general, prejudecati, nu stiu cum e, de fapt, stilul satrei, mintea celor de acolo.

Daca ai un scenariu bun si lucrezi cu actori pe masura, lumea se uita cu placere. S-a vazut lucrul acesta, am facut ratinguri foarte bune. Telenovela nu e deloc un rau necesar, nu banii conteaza. Distributia ii da valoare, iar eu n-am facut niciun fel de compromis, mi-am facut doar meseria, la fel ca in oricare alt proiect in care m-am implicat”

Spune despre el, pe site-ul personal:

“Am fost un copil liber, nazdravan, curios, mai degraba crescut de strada si de prieteni decat de familie dar sufletul si mintea mea de copil au memorat doar farmecul strazii si al jocurilor de pustani. Nici nu mai stiu cate roluri am jucat cu trupa de amatori, zeci de personaje…
Primul meu rol a fost cu o trupa de amatori de la Posta, iar eu interpretam rolul Locotenentului Stamatescu din piesa Titanic-vals de Tudor Musatescu. Eram pe scena si parca visam. Nici nu stiam ce se intampla cu mine. La un moment dat, m-au trezit niste aplauze din sala.
Acelea au fost primele aplauze din viata mea. M-am suit pe scena si parca eram acolo de cand lumea.

Pot spune ca sunt un tanar casatorit, doar ca ani de casnicie. Un rol foarte important il are intelegerea pe care o avem unul pentru celalalt in afara de simpatiile reciproce fara de care nu ne-am fi adunat… E o femeie care are o relatie clara cu viata si care a facut ordine in dezordinea existentei mele.”

Artistic vorbind, biografia lui Gheorghe Dinica este impresionanta. A jucat în peste 100 de roluri de teatru şi film, premiat fiind în 13 rânduri.

1972 – ACIN: Explozia; Felix si Otilia; Atunci i-am condamnat pe toti la moarte; Cu mainile curate

1975 – Karlovy Vary, ACIN: pentru rolul Diplomatul din “Prin cenusa imperiului”

1975 – Premiul ACIN pentru „Ilustrate cu flori de câmp”, 1975

1987 – ACIN: Figurantii; Cuibul de viespi; Secretul lui Nemesis

1992 – UCIN: Casa din vis

1992 – UCIN: Premiul Troia (Portugalia) pentru „Patul conjugal”

2001 – UCIN: Mons (Belgia), pentru rolul Prinţ din “Filantropica”

1999 – UNITER: Premiul de excelenta

2002 – Premiul Cinematografiei, Premiul de excelenta al Ministerului Culturii

2004 – Diploma de interpretare acordată de Uniunea Autorilor şi Realizatorilor de Film din România, pentru „Orient Expres”

2006 – Premiul pentru intreaga activitate

2008 – Titlul de Doctor Honoris Causa oferit de Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică

De asemenea, a obtinut “Marele premiu” la Paris pentru „Troilus şi Cresida” de William Shakespeare

Discografia lui cuprinde patru albume

- Cântece de petrecere (2003)

- Cântece de petrecere 2 (2003)

- Romanţe (2004)

- Parol ca te iubesc (2006)

Gheorghe Dinica este decorat cu Ordinul „Serviciul Credincios” în grad de Mare Ofiţer.

surse:

http://gheorghedinica.ro

http://www.wikipedia.com

http://www.youtube.com

N.A. Acest articol a fost pregatit sa fie scris utilizand timpul prezent in descrierea lui Gheorghe Dinica. Intamplarea de astazi, 10 noiembrie 2009, a facut ca, din pacate, totul sa se schimbe.

El a ales sa fie renascentist,intelegand ca Renasterea insoteste ca stare de spirit demersul creatorului de arta.Opera ampla a marelui creator Sabin Balasa,care a depasit statutul de simplu pictor,cuprinde tablouri,creatii de arta, creatii cinematografice,creatii literare si publicistice,isi pune amprenta inconfundabila asupra epocii.

O hermenautica hipnotizanta dezvaluie ceea ce autorul stia chiar in subconstientul sau,Renasterea pe care el vroia sa o realizeze,sa o aduca in actualitate si de ce nu chiar sa o imbunatateasca,inflorise chiar din clipa in care el s-a apucat de pictura.
Mari colectionari atat din Romania cat si din strainatate i-au dorit cu vehementa lucrarile,crescandu-le cotatia,lucru care i-a adus si foarte multa invidie din partea clasicilor romani si pictorilor contemporani.

Studii

•1955, Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu, Bucureşti, România
•1965, cursuri Academia de Limbă şi Cultură Italiană Siena
•1966, cursuri Academia de Pictură din Perugia

“ Sabin Balasa a fost pretuit neconditionat de oamenii rari, asemenea lui, capabili sa accepte ca pictura incepe doar atunci cand artistul face fireasca trecerea din iluzoriul vizibilului in dimensiunea ampla a transcendentului. Galaxiile lui Balasa tin de himeric si de spiritul vizionar al unui creator care, deschizand portile cerului, le si inchide cu aroganta unicitatii in fata celor obtuzi si insensibili.
Acest univers compozit asociaza fiintele himerice cu aspectul lor straniu cu misterul inevitabil al oricarui creator dominat de tainele lumii. Stalpii cerului sustin permanet bolti iluzorii unde htonicul devine mereu pretextul orizontalitatii ca punct liminar in descatusarea conventiilor de limitarile telurice in favoarea libertatii visului lucid. Sabin Balasa, calator imaginar printre stele, prefigura astfel anticipatele calatorii ale Magului prin orizonturile fiintei si ale unui univers proprietate personala. Genialitatea lui, refuzata de burghezi sau de cei limitati la conventiile vizibilului, poate fi identificata cu ochiul liber doar ce cei care pot privi simultan atat abisurile intergalactice cat si labirintul fiintei interioare.”
Asta afirma despre marele pictor, Valentin Ciuca,in Romanian Tribune,ziarul romanilor-americani,editat la Chicago.

Sabin Balasa a fost autorul a 12 filme de pictură animată: Picătura” (1966) ,„Oraşul” (1967) ,„Valul” (1968) ,„Pasărea Phoenix” (1968), „Fascinaţie” (1969) , „Întoarcere în viitor” (1971) , „Galaxia” (1973) , „Odă” (1975) „Exodul spre lumină” (1979.
Printre picturile murale realizate de el se numara si : “Aspiraţie” , “Omagiu întemeietorilor”,”Amfiteatru” ,”Generaţii” , “Triumful vieţii” , “Dezastrul atomic”, “Icar” , “Prometeu” ,”Exodul spre lumină” , “Ştefan cel Mare” . A avut trei romane scrise: “Deşertul Albastru”, 1996 “Exodul spre Lumină”, 2002 “Democraţie în Oglinzi”, 2006.
Autor al unui număr larg de articole şi eseuri în presa scrisă între anii 1956-2007, printre care: „Picasso, marginalii la o expoziţie”, „Steagul roşu”,19 noiembrie 1968 „Ideea filmelor mele”, „Tribuna”, 5 martie 1970 „Tradiţie şi inovaţie în filmul de animaţie”, România Liberă, 29 august 1970 „Urâtul în peisajul oraşului”, România literară, noiembrie 1970” Izvorul, Albina”, G. V. 1971 „Memoria faptelor eroice”, Contemporanul, 20 august 1971 .
Cateva titluri de tablouri sunt: „Galactic travel”, „Icarus”, „Presentement”,”Waiting”,si multe altele.
Pentru a vedea cateva tablouri:

http://orda2000.narod.ru/row/vita/balasa/sabin.htm

Marea personalitate romana,pictor,autor,si regizor de filme de pictura animata,cat si scriitor, s-a stins din viata la data de 1 aprilie 2008,la spitalul Sfanta Maria din Bucuresti in urma unui cancer pulmonar.A fost inmormantat la Cimitirul Eternitatea,asadar cei care vor sa ii aduca un ultim omagiu o pot face.

Spiritul lui Sabin Balasa va dainui vesnic prin creatia sa pe care ne-a lasat-o drept mostenire spirituala si culturala.

sursa:www.wikipedia.org

S-a apropiat de ideile iluministului Pestalozzi la scoala din Yverdon. Dupa terminarea studiilor se intoarce in Transilvania unde intra in invatamant si incepe sa isi promoveze ideile pedagogie care in strainatate au fost fara succes. A fost numit director la liceul sasesc din Medias, dar in 1834 a fost inlaturat din invatamant din cauza ideilor sale mult prea controversate si radicale pentru acea perioada. Din acest motiv a fost fortat sa devina predicator si pastor la Medias si apoi la Mosna, timp in care a reusit sa cunoasca in amanunt probleme taranimii.

Drept urmare, Roth a sustinut in scrierile sale o multime de solutii pentru eficientizarea agriculturii, a economiei in general. Propunerile sale vizau, de exemplu, comasarea suprafetelor agricole mici, metode noi de prelucrare a pamantului, cultivarea plantelor industriale, introducerea plugului de fier, infiintarea de ferme-model, dar si constructia de drumuri sau cai ferate.

Stephan Ludwig Roth a urmarit reforma in invatamant si infiintarea mai multor scoli satesti, a unei scoli pedagogice spre a combate inapoierea si saracia, intrucat „constiinţa omului se lumineaza prin educatie si cultura”. La sugestia lui Roth, in programa de invatamant au fost introduse, de exemplu, ca materii distincte gimnastica si muzica.

In 1846 Roth a scris “Istoria Transivlaniei” in trei volume atat in limba romana cat si in cea germana. De asemenea Roth a participat si la adunarea de la Blaj, unde hotararea zecilor de mii de tarani care au vrut cu desavarsire sa rupa lanturile seculare ale iobagiei si sa se uneasca cu tara Romaneasca l-au imresionat puternic. La 30 noiembrie 1848 Adunarea sasilor din Sibiu a adoptat rezolutia Blajului iar Comitetul National Roman a hotarat crearea a 15 legiuni care s-au opus corpurilor de armata conduse de nobilii maghiari.

In 21 octombrie 1848, Roth a fost numit in Comitetul de Pacificatie si apoi comisar imperial plenipotentiar in 13 sate de pe Tarnave, fiind pentru fratie, egalitate in drepturi, desfiintarea iobagiei fara rascumparare platita de tarani, fara jafuri si spanzuratori, iar impreuna cu Stefan Moldovan a dispus incetarea obligatiilor feudale in 13 sate din zona Tarnavelor.

In ianuarie 1849, lui Roth i-a murit sotia si s-a intors la Mosna, fiind amnistiat de generalul Józef Bem, dar Lajos Kossuth si comisarul sau, Csányi i-au anulat amnistia si l-au arestat in 21 aprilie 1849, condamnandu-l la moarte prin impuscare de catre „tribunalul de sange” al nobililor de la Cluj, pentru „inalta tradare”, desi ajunse-se vaduv cu cinci copii minori.

A fost inmormantat la Medias, unde i s-a ridicat un monument, unde exista o casa memoriala (pe strada Herman Oberth 10, din Medias) si un bust in fata liceului ce-i poarta numele. Istoricul Otto Folberthi i-a tiparit scrierile in sapte volume.

Clasele primare le-a facut in comuna natala, Bintinti, iar cele de liceu, mai intai la Orastie, apoi la Sibiu. In 1902 s-a inscris la Scoala Politehnica din Budapesta, iar din 1903, frecventeaza cursurile Scolii Politehnice din München.
In paralel, a lucrat la planurile construirii unui aparat de zbor, cu aripi batante, actionate de arcuri. In anul 1908 lucreaza la fabrica de motoare “Opel”, din Russelshein.
In iunie 1909,contruieste in comuna natala – un planor,iar dupa acest eveniment Vlaicu se va stabili la Bucuresti.
Aici,sprijinit de prietenii sai – scriitorii Vlahuta, Emil Garleanu, St. O. Iosif, George Cosbuc etc. – a construit un model de aeroplan, de dimensiuni reduse, cu care a facut o demonstratie in fata lui Spiru Haret, Ministru al Instructiunii. Incantat de reusita, de ideile si tenacitatea lui Vlaicu, Spiru Haret a insistat pe langa forurile de resort si a obtinut aprobarea pentru construirea aeroplanului “Vlaicu I”, in Arsenalul armatei.
Apoi s-a intalnit cu Traian Vuia, cu care s-a sfatuit, in privinta tipului de motor potrivit.

In 1910, pe campul Cotrocenilor, Vlaicu a desprins de la sol avionul, care s-a ridicat la o inaltime de 3-4 m, zburand pe o distanta de circa 40 m, dupa care a aterizat lin. La 23 iulie 1910, Vlaicu, la o noua incercare, a zburat din nou, parcurgand o distanta de 400 m, la o inaltime de 4 m. In sfarsit, o a treia incercare, ce a avut loc la 10 august, s-a soldat cu un adevarat succes, pentru ca aeroplanul s-a inaltat la cateva zeci de metri, parcurgand o distanta de 4 km.
La momentul respectiv, aparatul se putea compara cu cele mai bune aparate de zbor, existente in lume.
In 1910, obtine brevetul RO 2258 pentru “Masina de zburat ca un corp in forma de sageata”.
Cu noul aparat, “Vlaicu II”, cu imbunatatiri substantiale, a luat parte la jubileul organizat cu ocazia implinirii a 50 de ani de la infiintarea “Asociatiei pentru literatura si cultura poporului roman”, sarbatorire care avea loc pe Campia Libertatii de la Blaj.
Pentru toate realizarile sale , la propunerea lui Spiru Haret, Academia Romana i-a acordat premiul “Gheorghe Lazar”. , Vlaicu a decolat de langa Bucuresti, cu “Vlaicu II”, intr-un zbor catre munti, dorind sa realizeze primul aceasta performanta, la bordul unui avion de constructie romaneasca.
Din pacate, proiectul sau, la care tinea foarte mult, nu se va realiza, deoarece deasupra comunei Banesti, langa Campina, avionul s-a prabusit, pilotul sau gasindu-si moartea in acest accident. Acolo se va ridica un monument, care va aminti, pentru totdeauna, curajul si sfarsitul tragic al marelui Vlaicu.

Scriitorul Ion Dodu Balan,a evocat in opera sa,figura lui Aurel Vlaicu:

Atat au durat rosturile si trecerea ei prin lume… Cadeau frunzele.. unele se scurgeau
repede la pamant, indiferente ca o piatra. Altele aveau ceva din misterioasa cadere a
stelelor, antrenand dupa ele destine… Cateva cadeau, cad uneori oamenii; cad cu o
anumita parere de rau si cu un soi straniu de disperare care trezeste sentimentul
infricosator al mortii. Cad cum a cazut legendarul Icar in Marea Egee, cu aripile topite
de soare, cum a cazut mesterul Manole de pe manastirea de Arges, semanand in
spiritualitatea romaneasca mitul jertfei pentru creatie, mitul fundamental al civilizatiei
romanesti pe care l-a intruchipat cu sclipiri de geniu, Aurel Vlaicu. E mitul fundamental
reprezentativ, al istoriei noastre, care ne-a cerut mereu jertfe pentru ca sa putem dura
peste vrajmasiile vremurilor mastere.” – Ion Dodu Balan, despre Aurel Vlaicu

sursa: www.wikipedia.org

Octavian Bellu este omul din umbra care a contribuit la victoria lotului naţional feminin timp de aproape 25 de ani. El este antrenorul care le-a ridicat pe fetele care au făcut ca imnul României să se audă în toată lumea, mentorul care a avut grijă ca fiecare membră a echipei sale să aibă puterea să-şi atingă potenţialul maxim. Pentru toate aceste lucruri, Octavian Bellu merită la rândul său să fie premiat şi apreciat.

Acest lucru s-a întâmplat în 2007, când acesta a intrat în Cartea Recordurilor pentru „cel mai de succes antrenor din lume”, având un palmares impresionant de 16 medalii olimpice de aur şi în total 279 la Campionatele Mondiale, cele Europene şi Jocurile Olimpice. În 2009, el a fost inclus în „Galeria Celebrităţilor Gimansticii Mondiale”, eveniment desfăşurat în Oklahoma City, unde alţi romani cu o carieră îndelungată şi încununată de succes au participat ( Nadia Comăneci, Ectaerina Szabo). A fost momentul de glorie când a fost recunoscut faptul că Octavian Bellu este un antrenor de aur.

S-a născut la 17 februarie 1951, în zodia Vărsătorului, zodia artiştilor, şi a făcut din gimnastică o artă. A avut o traiectorie dreapta şi nu s-a abătut din drum, model pe care l-a oferit şi gimanastelor sale. Iar drumul nu a fost intodeauna uşor. După absolvire, Octavian Bellu a lucrat în învăţământ timp de 5 ani, făcând eforturi considerabile pentru a putea să-şi completeze catedră. Astfel, în ciuda specializării sale în gimnastică, preda de asemenea geografie , istorie şi ale materii fără legătură cu sportul. Norocul i-a surâs atunci când a renunţat la meseria de profesor pentru a lucra la clubul Petrolul Ploieşti. Antrenorul martuiseste că a fost un moment de cumpănă în viaţa sa, în care a fost nevoit să îşi asume riscul de a pierde vechimea şi gradele din învăţământ în favoarea unui vis nesigur de a obţine victoria în gimnastică. Decizia s-a dovedit corectă, astfel încât, zeci de ani mai târziu, Octavian Bellu poate spune nu numai că este un antrenor dar şi un om împlinit. El a declarat că tot ce are şi tot ce nu are se datorează gimnasticii.

România s-a bucurat de sprijinul său că antrenor al lotului naţional până în 2005, acesta rămânând întotdeauna fidel ţării sale, în ciuda ofertelor profitabile din afară. Nu a urmat exemplul lui Bela Karoly, predecesorul său şi nu de puţine ori termenul de comparaţie făcut de presă, şi a rămas antrenorul României. El a motivat că scopul său nu este să stea pe o prispă şi să-şi numere banii, riscând un program impus, ci preferă să fie un antrenorul campioanei mondiale, olimpice decât să se îmbogăţească fără să facă performanta constantă.

Octavian Bellu a fost consilier de stat în cadrul Administraţiei Prezidenţiale. Din anul 2006 a ocupat funcţia de preşedinte al Agenţiei Naţionale pentru Sport, iar din 2009 a fost numit secretar de stat în cadrul Ministerului Tineretului şi Sportului. Recent, acesta şi-a dat demisia din această funcţie, existând zvonuri care afirmă că era supus jocurilor politice, fără a avea un cuvânt de spus. Dacă acestea sunt adevărate, Octavian Bellu demonstrează încă o dată că scopul său suprem este să menţină sportul românesc în fruntea clasamentului mondial, într-un mod corect, admirabil şi nobil.

Octavian Bellu rămâne astfel un campion, un reprezentant al celor ce lupta pentru schimbare, pentru corectitudine, pentru performanţă, pentru România.

Sursa: Ziare.com, Realitatea românească, Wikipedia

]]> http://www.produsin.ro/personalitati/octavian-bellu-antrenorul-de-aur/feed/ 0 http://www.produsin.ro/personalitati/avram-iancu/ http://www.produsin.ro/personalitati/avram-iancu/#comments Tue, 20 Oct 2009 07:45:00 +0000 Teodora Ionas http://www.produsin.ro/?p=4830 Conducatorul Tarii Motilor, Avram Iancu s-a nascut in 1824 in Vidra de Sus din muntii Apuseni. Provenind dintr-o familie instarita, el a avut ocazia inca din copilarie sa urmeze cele mai bune scoli ale acele vremi. A urmat scoala primara la Poiana Vadului si Abrud, gimnaziul inferior la Zlatna, iar gimnaziul superior la Liceul Piarist din Cluj. Incepand cu anul 1844 a urmat Facultatea de Drept la Cluj. Din anul 1846 a devenit cancelarist la Targu Mures. In anul 1848 isi ia examenul de avocat, devenind astfel unul dintre primii avocati romani transilvani, jucand un rol important in Revolutia din 1848 din Transilvania. In scurt timp a devenit conducatorul Armatei Romane Transilvana si impreuna cu ajutorul primit din partea austriecilor au reusit sa invinga invazia trupelor revolutionare maghiare ale lui Lajos Kossuth, castigand astfel renumele de “Craiul muntilor”.

Avram Iancu considera necesara unirea fortelor revolutionare ale celor doua popoare (roman si maghiar) in lupta impotriva dusmanului comun, absolutismul habsburgic. El conditiona insa aceasta unire de satisfacerea revendicarilor sociale si nationale ale romanilor.

In prejma izbucnirii revolutiei, Avram Iancu lupta pentru emanicpare sociala si nationala, a fost si unul dintre initiatorii organizarilor de la Blaj. Ceea ce a dus la dezbinarea fortelor romane si maghiare a fost incerarea de a desfiinta iobagia in Transilvania, precum si refuzul guvernului revolutionar maghiar de a acorda libertati nationale romanilor si de a uni Transilvania cu Ungaria la Dieta din Cluj.

Luptele din Muntii Apuseni slabisera atat fortele revolutionare ale maghiarilor cat si pe cele ale romanilor. Armata tarista, chemata in ajutor de imparatul Austriei, Franz Joseph, a infrant armata revolutionara maghiara la Sighisoara. Coplesite de armatele austriece si de cele rusesti, tradate de unii generali, trupele revolutionare maghiare au capitulat la Siria pe 13 august 1849.

In timpul vizitei imparatului Franz Joseph in Transilvania din 1852, din cauza orei mult prea tarzii la care Avram Iancu a vrut sa ii fac o vizita imparatului, el nu a fost primit,a iscat o altercatie cu seful de cabinet al imparatului, motiv pentru care a fost dat afara de jandarmi. Ulterior a refuzat sa primeasca decoratia acordata de imparat pentru meritele sale din timpul luptelor contra revolutionarilor maghiari.

Din viata privata a conducatorului Avram Iancu stim daor ca a avut o relatie mai lunga cu Johanna Farkas, o tanara din Abrud, cunoscuta sub numle de Hani. O marturie orala consemnata de Ioan Lupas mentioneaza ca Hani l-a salvat pe iubitul ei in cea mai periculoasa clipa din viata acestuia, in luna mai a anului 1848, cand maiorul Hatvani intra pe neasteptate in Abrud pentru a-l surprinde pe Iancu, care se afla in casa avocatului Tamas Farkas, tatal Johannei. Afland ca trupele revolutionare maghiare se apropie de oras, Hani l-a instiintat pe Iancu, l-a rugat sa plece numaidecat pentru a-si salva viata si l-a condus prin gradina din spatele casei. Astfel Iancu a parasit Abrudul in ultima clipa si s-a indreptat spre Campeni, unde a organizat contraofensiva impotriva lui Hatvani.

Avram Iancu s-a stins din viata la 10 septembrie 1872 la Baia de Cris. A fost îngropat la Tebea, jud. Hunedoara, langa “Gorunul lui Horea”.

După terminarea Conservatorului, pleacă la Berlin, dar în urma unui accident e nevoit să renunţe la cariera de violoncelist şi o îmbrăţişează cu succes pe cea de dirijor. În 1919 dirijează la Berlin şi din 1920 revine la pupitrul Filarmonicii bucureştene pe care o reorganizează. Devine în scurt timp inima acestei orchestre, care susţine 3 concerte pe săptămână. Bucurându-se de un real succes,
ani la rand rămâne directorul filarmonicii şi dirijorul permanent al orchestrei.

În timpul conducerii sale, orchestra bucureşteană se numără printre cele mai bune orchestre din lume, având ca şi compozitori şi instrumentişti invitaţi pe : Ravel, Stravinski, Bartok, George Enescu, Paul Constantinescu, Dinu Lipatti, Menuhin, Thibaud, Rubintein.

În timpul celui de-al II lea Război Mondial se face prezent şi în viaţa muzicală a ţărilor naziste, însă o dată încheiat războiul, este îndepărtat de la pupitrul Filarmonicii din Bucureşti. În 1947 îşi reia activitatea cu orchestra radiodifuziunii române, cu ajutorul lui George Enescu, însă numai pentru 10 ani, căci în 1957 se întoarce să dirijeze Filarmonica.

Viaţa lui George Georgescu e ca un ciclu, se încheie acolo unde a început, ultimul său concert are loc la Berlin. De-a lungul existenţei sale primeşte numeroase decoraţii : « Legiunea de Onoare » de la statul francez, « Crucea de Fier » de la germani, « Ordinul Muncii cl.I » şi titlul de « Artist al Poporului » în ţara natală.

Cariera sa este impresionantă, sute de prime audiţii din muzica universală şi românească,  colaborari cu zeci de orchestre şi solişti din străinătate..
Performanţele atinse de orchestre sub bagheta domnului George Georgescu sunt rezultatul dăruirii sufletului său în folosul muzicii.

Sursă informaţii :wikipedia

Hermann Oberth a realizat că deşi combustibilul rachetei se consumă, prin aceasta reducându-se masa rachetei, continuă totuşi să existe un rezervor care conţinea combustibilul consumat, acesta nemaifiind util din punct de vedere funcţional. Hermann a ajuns astfel, în mod independent, să inventeze conceptul de ardere în etape a combustibilului.

În 1912 Hermann Oberth a devenit student la medicină al Universităţii din Munchen, participând apoi ca medic militar la Primul Război Mondial. Hermann a spus mai apoi că cea mai importantă concluzie personală, pe care a tras-o în urma experienţei avute, a fost că nu va dori niciodată să profeseze ca medic.
După război s-a întors la aceeaşi universitate, de data aceasta studiind fizica sub îndrumarea unora dintre cele mai luminate minţi ale vremii în domeniu.

În 1922, lucrarea sa de doctorat despre ştiinţa rachetelor a fost respinsă, fiind considerată utopică. Lucrarea a fost totuşi tipărită folosind fonduri private şi a produs controverse în presă. Hermann a comentat ulterior că s-a abţinut, în mod deliberat, să scrie o altă lucrare de doctorat, cu scopul declarat de a deveni un om de ştiinţă mai valoros decât cei care i-au respins-o, chiar fără a fi recunoscut de aceştia. Oberth a fost un critic al sistemului de învăţământ al vremii, comparându-l cu o maşină cu farurile aţintite înapoi, lipsită de viziune de viitor.
În anii 1928-1929, Hermann a lucrat la Berlin în calitate de consultant ştiinţific la primul film din istorie cu acţiune care se desfăşura în spaţiu: Femeile de pe Lună. Filmul a fost produs de UFA-Film Co., în regia lui Fritz Lang şi a avut un succes enorm în popularizarea noii ştiinţe a rachetelor.

În toamna lui 1929, Hermann Oberth a lansat prima sa rachetă cu combustibil lichid, numită Kegeldüse. În aceste experimente a fost asistat de studenţi de la Universitatea Tehnică din Berlin, printre care se afla şi Wernher von Braun. La construirea primei rachete de mari dimensiuni din lume, numită A4, dar cunoscută astăzi mai degrabă sub numele V2, s-au folosit 95 dintre invenţiile şi recomandările lui Hermann Oberth . În 1938, familia Oberth s-a mutat din Sibiu.

În 1948, lucra în calitate de consultant independent şi scriitor în Elveţia. În 1950, a încheiat în Italia munca pe care o începuse la WASAG. În 1953, s-a întors la Feucht pentru a ajuta la publicarea cărţii sale Omul în spaţiu în care descria ideile sale legate de un reflector spaţial, o staţie spaţială, o navă spaţială electrică şi costume de cosmonaut.
Hermann Oberth s-a retras în 1962, la vârsta de 68 de ani. Criza petrolului din 1977 l-a făcut să se concentreze asupra surselor alternative de energie, aceasta ducând la concepţia planului unei centrale eoliene. Principalele sale activităţi, după ce s-a retras, au fost însă legate de filosofie, Hermann Oberth mai scriind încă nişte cărţi legate de acest subiect.

Hermann Oberth s-a stins din viaţă la 28 decembrie 1989, la vârsta de 95 de ani, la Feucht.
Hermann Oberth s-a căsătorit în jurul vârstei de 35 de ani cu Tilli Oberth (născută Hummel), cu care a avut patru copii, dintre care un băiat a murit pe front în Al Doilea Război Mondial, iar o fată a murit curând după aceea, în august 1944, într-un accident de muncă.

Când pronunţ numele Piersic, mă cuprinde o emoţie şi mă simt mândră ca m-am născut în aceeaşi ţară cu domnia sa şi că respir acelaşi aer românesc. În acele momente de bucurie, ma cuprind lacrimile emoţiei şi încerc să mi le picur în batista imaculată a sufletului, acolo unde acest maestru al actoriei îşi are locul.

Florin Piersic este o prezenţă vie a existenţei noastre, un om care prin talentul şi strădania sa şi-a pus amprenta asupra filmului românesc. În 2004, actorul a revoluţionat „talk-show-ul” din televiziunea românească prin realizarea emisiunii „Piersicile lui Florin”. Aceasta a însumat  o istorie inedită a teatrului şi cinematografiei româneşti, cu secvenţe de arhivă unicat şi avându-i drept invitaţi pe marii actori români. În acele momente, marele actor glumea pe seama titlului emisiunii, spunând că toată viaţa a adunat piersici, le-a pus într-un coş şi că a venit momentul să le împartă publicului.

Mărgelatul nostru ne fură într-un mod plăcut clipele, minutele şi orele cu poveştile sale, încercând să ne facă mai buni, mai drepţi, mai oameni. Iar printre milioanele lui de cuvinte, nu uită să strecoare o povaţă, făcându-ne să ne oprim o clipă din cursul frenetic al vieţii pentru a cugeta.

Încă din copilărie îi am vocea dulce ca o piersică adânc întipărită în minte căreia îi vine în completare statura impunătoare ca a unui rege dac. Toată această imagină este completată de fularul alb, atent înfăşurat în jurul gâtului, de zâmbetul cald şi de privirea galeşă.

„Mă opresc aici pentru că nu mi-ar ajunge toate cuvintele limbii române (mă gândesc la cele alese) şi ale tuturor limbilor pământene să vorbesc despre Actorul şi Omul Florin Piersic, nemuritorul, magnificul, genialul şi alesul de Dumnezeu să ne reprezinte ca ţară şi popor, aici şi oriunde, acum şi în eternitate.” (Aurel Rău)

Cunoasterea in detaliu a istoriei este in general o obligatie a istoricilor insa nu de putine ori s-a dovedit a fi o necesitate pentru toti ceilalti. Atentie, nu am spus datorie, caci ar fi insemnat sa fac apel la sentimente care, oricat de frumoase si de bine intentionate ar fi, reprezinta o categorie de ignorat in dezbateri stiintifice. De ce necesitate ? Sa vedem…
Va mai aduceti aminte cum in scoala primara la istorie se punea accent pe etapa etnogenezei poporului roman pentru a putea dupa caz combate sau dezbate acest aspect cu orice curios de alta origine? Dar despre perioada de dupa Mihai Viteazu pana la Primavara popoarelor, ce va mai aduceti aminte? In mare, s-a pus accent (nu stiu in prezent cum sunt organizate lectiile) pe 2-3 rascoale mai insemnate, pe Constantin Brancoveanu, Dimitrie Cantemir, Tudor Vladimirescu si apoi acel fatidic an pentru intregul continent, 1848. Urmariti cu atentie alegerile facute si veti descoperi accentuarea… sentimentelor. Intentie admirabila de altfel, insa fara utilitate practica foarte mare. Unde intervine necesitatea : vi s-a spus vreodata de catre un strain ca, pe atunci, tarile romane nu erau decat provincii ale imperiului otoman? Vi s-a reprosat vreodata ca, pe cand Austria, Polonia, Venetia si chiar Rusia se luptau cu Otomanii noi eram supusii acestora din urma? Vi s-a reprosat mai ales ca, in acea perioada, la asediul Vienei, in batalia “decisiva“ pentru crestinatate, valahii si moldovenii luptau de partea otomanilor ? Daca da, cum ati raspuns ? Din pacate, am vazut prieteni si colegi care asaltati de astfel de reprosuri si intrebari in cel mai bun caz invocau pe Mircea cel Batran, Vlad Tepes si Stefan cel Mare.
Din categoria Stiati ca… la asediul Vienei din 1683, flamurile moldovene si muntene purtau semnul crucii pentru a fi recunoscute de catre cei asediati. In scurt timp, sultanul i-a scos din lupta pentru ca… nu prea se intampla nimic cand se “bateau“ cu austriecii sau polonii. Ghiulele trimise din tunurile valahe si moldovene erau umpluteu paie, pentru a nu pricinui rau asediatilor. De asemenea, in 1983, cu ocazia aniversarii a 300 de ani de la asediul Vienei, in capitala Austriei s-a ridicat un bust al domnitorului Serban Cantacuzino pentru a cinsti memoria acestuia. Tot in aceeasi perioada s-a construit si o capela cunoscuta drept “Capela moldoveneasca“ aflata la intersectia dintre Arnsburggasse si Betty Roose Weg din Viena. Va las dvs. placerea descoperirii motivului acestor dovezi de apreciere.
Alaturi de Dimitrie Cantemir, despre care am vorbit intr-un alt articol, in acea perioada figuri extrem de importante pentru romani si pentru restul europenilor au fost si Miron Costin si Constantin Cantacuzino.
Despre Constantin Cantacuzino:

Nascut in 1640 (incert anul, dupa unii autori 1641), dupa uciderea tatalui sau, postelnicul cu acelasi nume, este nevoit sa caute refugiu in Moldova. La varsta de 15 ani (aproximativ), dupa ce se mai linistesc apele, pleaca la studiu in Constantinopol unde, timp de 2 ani, avand invatatori greci deprinde o serie de cunostinte necesare pe atunci, precum limbile greaca, latina, turca, filosofie, matematica si altele. Studiile si le definitiveaza la Venetia unde capata in scurt timp renumele de om erudit. Tot la Venetia isi incepe cu timiditate si cariera diplomatica. In 1678, fratele sau, Serban Cantacuzino ajunge domn al Tarii Romanesti. Chiar daca se ocupa de organizarea politicii externe, Constantin Cantacuzino nu obtine nici o functie importanta in cabinetul fratelui sau, fiind tinut la distanta. Relatiile se racesc si mai mult dupa o serie de actiuni ale domnitorului contrare politicii sustinute de Constantin Cantacuzino. Dupa moartea fratelui, sustine accederea la tron a nepotului sau, Constantin Brancoveanu. La fel insa, dupa o perioada foarte mare de timp cand il va sustine, datorita unor actiuni pripite ale lui Constantin Brancoveanu, Cantacuzino se va indeparta de acesta. Un aspect pentru care Constantin Cantacuzino este foarte putin cunoscut de romani sau pentru care amintirea sa este una negativa, este implicarea sa in mazilirea lui Constantin Brancoveanu, a uciderii domnitorului si a familiei acestuia. Cu sprijinul Portii, pe tron va urca Stefan Cantacuzino, fiul stolnicului. Stefan va fi insa mazilit si, acuzati de colaborare cu austriecii, amandoi vor fi executati in 1716.

Importanta:

A fost primul care a organizat cancelaria diplomatica a Tarii Romanesti la nivelul cancelariilor europene. A facut cunoscuta la noi criptografia ca procedeu de mentinere a secretului corespondentei cu caracter politic. A fost primul care a incercat sa transpuna in diplomatie principiul unitatii neamului romanesc. A realizat prima harta a Tarii Romanesti, dupa care s-a ghidat si Dimitrie Cantemir in realizarea hartii Moldovei. A initiat diplomatia contraindicatiilor, fiind in aceasta privinta, unul dintre cei mai abili diplomati la nivel european. Prin toate actiunile sale ramane o figura marcanta a diplomatiei medievale romanesti.
La momentul intoarcerii in tara, dupa anii petrecuti in Venetia, cunostea deja conditiile in care Transilvania, Tara Romaneasca si Moldova fusesera obligate sa accepte suzeranitatea Imperiului Otoman, fiind insa singurele provincii sub influenta imperiului care si-au pastrat autonomia. Cunostea ca, desi politica externa era influentata de Poarta, domnitorii romani intretineau relatii diplomatice pe ascuns atat intre ei cat si cu unele puteri europene. Pe aceste criterii, si-a trasat politica mai departe.
Va initia astfel relatii prin care dorea coordonarea politicii externe a Transilvaniei, Moldovei si Tarii Romanesti avand drept scop final indepartarea definitiva a influentei otomane. De altfel, in opera sa Istoria Tarii Romanesti va trasa ideea unitatii celor trei principate. In timpul asediului de la Viena va stabili alaturi de domnitor relatii politice cu austriecii. Spre deosebire de fratele sau, Constantin Cantacuzino constientizeaza pericolul pe care l-ar putea reprezenta ascensiunea austriecilor pentru principatele romane si abordeaza problema cu prudenta. Dupa intrarea trupelor austriece in Transilvania, realizeaza intentiile acestora iar relatiile stabilite il ajuta in determinarea obiectivelor politicii externe a Austriei si Poloniei fata de tarile romane. Dupa moartea fratelui sau si urcarea pe tron a lui Constantin Brancoveanu, Cantacuzino poate sa isi desfasoare in voie activitatea politica si diplomatica, trasand politica externa a tarii in sensul purtarii unei corespondente diplomatice secrete cu tarile din vest pentru a declansa lupta antiotomana insa conditionand participarea la aceasta de garantarea independentei tarilor romanesti si de existenta certitudinii succesului operatiunilor militare.
In timpul negocierilor de pace dintre otomani si austrieci, datorita retelei de spioni, Cantacuzino afla de adancirea neintelegerilor intre Polonia si Austria, datorata mai ales dorintei fiecareia de stapanire a tarilor romane. Speculand neintelegerile, incepe o corespondenta secreta si cu Ian Sobieski, regele Poloniei, facilitata de Miron Costin.
Prin intermediul serviciului de contraindicatii, va impiedica incheierea unei intelegeri intre Polonia si Austria pentru formarea unei aliante. Va inclina rand pe rand balanta in favoarea Poloniei, apoi a Austriei apoi din nou a Poloniei astfel incat niciuna din tari sa nu poata ocupa tarile romane. Cand jocul dintre acestea nu va mai da rezultatele sperate, va initia pentru prima data relatii diplomatice intre Bucuresti si Moscova. Va fi stabilit un schimb de curieri diplomatici intre cele doua tari si o reprezentanta permanenta a Tarii Romanesti in Rusia. A facilitat corespondenta secreta a sarbilor si bulgarilor cu Petru cel Mare. A facilitat trecerea solilor diplomatici ai Olandei si Angliei si a corespondentelor secrete ale statelor din vest prin tara.
A crezut cu tarie, nu numai in eliberarea Tarii Romanesti, nu numai a tuturor principatelor romane ci si a tuturor popoarelor europene din Imperiul Otoman. La inceputul secolului XVIII la Bucuresti s-a pregatit o lupta de eliberare a tuturor popoarelor balcanice. In cadrul intalnirii secrete, Cantacuzino a sustinut lupta de eliberare a “tuturor crestinilor, a grecilor, a sarbilor, a bulgarilor, a arnautilor, a moldovenilor, a romanilor Ardealului si a altor vecini ce sunt imprejurul tarii noastre” (“Diplomati Ilustri” preluare din A.C. Stourdza – C. Brancoveanu Prince de Valachie. Son regne et son epoque).
S-a ghidat in politica externa dupa crezul cu care s-a intors in tara din Venetia de la studii “Constantin Cantacuzino se intoarce in tara animat de dorinta de a contribui prin activitatea sa la castigarea prestigiului politic de care se bucurase in trecut Tara Romaneasca“. (Constantin Serban in “Diplomati Ilustri“ – cap. Despre Constantin Cantacuzino)

Surse :

Colectiv de autori – “Diplomati Ilustri “, Bucuresti, ed. Politica
http://bastrix.wordpress.com/tag/evocari/
http://curiozitati.scienceline.ro/PRIMUL_CONTUR_AL_ROMANIEI_4903_580_1.html (poza)