Următoarele exemple de stratageme prin care boala sau moartea erau înşelate nu se practică numai pe teritoriul României, ci şi în întreaga Europă şi pe celelalte continente. Una dintre acestea este schimbarea numelui sau botezarea din nou. În Oltenia, spre exemplu, primul copil născut viu după ce unul sau mai mulţi s-au născut morţi, este numit după pierit. Acestuia i se dă un al doilea nume, iar primul nume este scris pe o cărămidă care este apoi dată pe o apă curgătoare. Astfel, demonul bolii îl va crede mort şi nu îl va mai căuta: „Schimbându-i numele de botez cu alt nume nou, se crede că dracul îl va pierde, şi în veci nu mai dă peste el.”

Cea mai cunoscută metodă de schimbare a numelui este aceea efectuată printr-un simulacru de vânzare. Mama a cărui copil este bolnav îşi vinde copilul pe fereastră unei alte femei, în acelaşi timp schimbându-i numele. Această datină este menţionată şi de Ion Creangă în povestea Stan Păţitul. Întrebat de nume, eroul basmului răspunde: „Tot Stan mă cheamă, dar de la o boală ce-am avut, când eram mic, mi-au schimbat numele, din Stan în Ipate, şi de-atunci am rămas cu două nume.”

Adesea numele nou avea o anumită semnificaţie, scopul lui fiind acela de a alunga duhurile rele, şi nu de a fi un nume plăcut: Lupu, Lupa, Grozea, Zmeu, Ursu, Ursa etc. Numele este important deoarece există credinţa că atunci când chemi pe cineva pe nume, acţionezi legătura ocultă care îl aduce pe cel chemat în prezenţa ta, a celui care îl cheamă.

În sudul României se mai practica şi „darea de pomană” atunci când pruncul era fragil şi bolnăvicios. Mama dădea pe fereastră copilul unei femei considerată ca având noroc la copii, iar aceasta din urmă spunea „bogdaproste”. Astfel, copilul era adoptat, şi se întorcea în sânul familiei biologice când nu mai dădea semne de fragilitate. Utilizarea ferestrei ca loc de vânzare sau dare de pomană simbolizează înstrăinarea şi ruperea copilului de mediul şi familia care i-ar fi purtat ghinion. Gestul era unul pur formal, stabilit dinainte. Mama adoptivă înapoia întotdeauna copilul, mai devreme sau mai târziu, şi era considerată mai mult un fel de naşă.

Un alt exemplu în care ingeniozitatea omului înfrângea demonul bolii este cazul celor care sufereau de friguri. Aceştia puteau scăpa de demonul care îi chinuiau în mai multe moduri. În judeţul Dorohoi, stratagema era ca atunci când într-o casă cineva se îmbolnăvea de friguri, toată lumea trebuia să plece de acasă şi să lase pe uşă un bilet: „Cutare nu şade în casa asta.” Astfel, frigurile venind şi văzând mesajul, se întorceau şi nu mai vizitau niciodată respectiva locuinţă.

Precum am spus, aceste practici nu se întâlnesc numai pe teritoriul României, ci fac parte din patrimoniul omenirii, de la începutul existenţei ei pe glob, având desigur fiecare anumite variaţii şi particularităţi. Spre exemplu, în Japonia, vărsatul este îndepărtat printr-un procedeu foarte asemănător celui folosit împotriva frigurilor.

Surse: I. Aurel Candrea – Folclorul medical român comparat; studiu introductiv de Lucia Berdan, Polirom, Iaşi, 1999

http://www.sfin.ro/articol_10036/nasia_botezul_vanzarea_copilului.html

PAPRICAȘ DE PUI CU GĂLUȘTE

Papricașul, o rețetă delicioasă de mâncare tradițională românească, poate fi preparat din carne de porc, pui, vită sau berbec. Eu am ales să-l prezint pe cel din carne de pui, singurul pe care am avut ocazia să-l gust până acum.

Ingredientele necesare sunt puține, fiind unul dintre felurile de mâncare nu foarte greu de preparat( deși eu nu m-aș încumeta să intru în bucătărie și să-l prepar). Avem nevoie de 1 kilogram de carne de pui, 600g ceapă, 700 ml ulei, 2 linguri de boia dulce, 2 ardei grași, 1 ardei iute și la final trebuie adăugată ”sarea-n bucate”.

Am tras cu ochiul în bucătăria mamei și acum știu să vă prezint modul de preparare: mai întâi se curăță ceapa, se spală și se taie în bucăți mici; la fel se procedează și cu carnea. Ceapa se pune la călit și când devine sticloasă se adaugă și bucățile de carne, se pune un capac și se lasă la înăbușit. Între timp îi acordăm atenție ardeiului gras și ardeiului iute, pe care îi tocăm și împreună cu două linguri de boia dulce, îi adăugăm peste carne. Se toarnă apoi un sos din făină și apă, cât să acopere carnea și se lasă la fiert.

Papricașul este indicat a se servi cu găluște preparate din ou și griș. Știu să dau indicații și despre prepararea acestora: se bat două ouă cu un praf de sare și se amestecă cu griș până capătă consistența de cocă moale. Este bine ca aceste găluște să le amestecăm în papricaș, pentru a prinde gustul mâncării.

Vă urez poftă bună!

Totuși nu întotdeauna acest tip de covor a avut același nivel de dezvoltare și apreciere, o privire de specialist ar scoate la iveală faptul că țesăturile în general au suferit și perioade de stagnare sau perioade în care au împrumutat motive și compoziții de la alte popoare.

Se presupune că covorul românesc, în special cel moldovenesc, a ajuns la un nivel înalt de desăvârşire în sec. XVIII – prima jumătate a sec. XIX. Totuși se pare ca acest tip de țesătura a existat în spațiul carpato – danubiano – pontic încă din perioade de la începutul erei noastre.

În timp, pentru covorul românesc, au fost găsite mai multe denumiri ce se păstrează și astăzi în unele regiuni astfel avem  „scoarţe”,„covoare”, „cergi”, “poloage”, “lăicere” etc.

Covorul românesc este în cele mai dese cazuri făcut din lâna groasă și prezintă motive florale (în zona Moldovei) și geometrice( în zona Olteniei și a Maramureșului). O cercetare asupra țesăturilor groase de lână, în special a particularităților și a similitudinilor covoarelor din diverse regiuni, a fost făcută de cercetători din cadrul Muzeului Satului din București.

Rezultatele acestui studiu au fost publicate în monografia „De la fibră la covor” publicată la Bucureşti în 1998. Dintre informațiile pe care le puteți găsi se număra și diversele variante ale țesutului ales ce poate fi ales neted, ales cu mițe, ales ridicat cu andreaua, ales în găurele, ales cu noduri prin broderie s. a. m .d.. De asemenea și compozita poate fi ușor diferita de la covor la covor întrucât lâna poate fi amestecata cu fire de bumbac, cânepa, in sau mătase.

Meșteșugul țesutului s-a răspândit datorită unei vechi tradiții conform căreia mireasa trebuia sa ofere drept zestre covoare țesute cu mâna ei dar din păcate, cum această cerință a dispărut aproape complet în zilele noastre, și arta covoristicii tinde să fie uitată,ea găsindu-si loc doar în muzeele de etnografie.

Surse

www.incasa.ro

www.gandul.info

www.md.all-biz.info

Steagul(Transilvania)

Unul dintre elementele componente ale recuzitei ceremoniale este steagul de nunta,folosit cu precadere in Transilvania.Cu o saptamana inainte de nunta,nasul numea un fecior,numit stegar,care sa faca steagul,dar uneori steagul era facut chiar de nas.Sambata seara,inainte de nunta,steagul era prins in poarta nasului.
In Sibiu se faceau doua steaguri,pentru fiecare mire.Steagul era format dintr-un bat pe care se coseau naframe,panglici colorate,doua cununi de iedera,ciucuri cu zurgalai.
Steagul era purtat de stegar,iar in timpul nuntii el trebuia sa aiba grija de el,pentru ca tinerii flacai incercau sa-l fure.Apoi steagul era asezat pe casa,infipt in acoperis,iar a doua zi dupa nunta ,steagul era desfacut iar pangliciile de pe steag erau impartite prietenelor miresei.

Bradul de nunta(Moldova,Oltenia,Transilvania)

Bradul de nunta se facea sambata seara inainte de nunta.Se puneau cate doi brazi la mireasa,doi la mire,doi la nasi.Bradul obisnuia sa fie impodobit cu ghirlande de hartie,zurgalai,panglici colorate,naframe,iar in varful bradului se punea o sticla de tuica sau un cozonac,iar in timpul nuntii bradul era asezat de catre tineri la poarta casei.Tinerii care aveau curajul sa se urce in varful bradului sa ia cozonacul sau sticla erau rasplatiti chiar cu premiul dupa care s-au urcat in brad.Dupa nunta,bradul ramanea la poarta pana se usca,in semn ca acolo a avut loc o nunta.

Pomul de nunta(Transilvania)

Pomul de nunta era de fapt reprezentat dintr-o creanga de prun incarcata cu desagi pline cu turte,mere,pere,se mai puneau si batiste,carpe.hartii colorate.Numarul pomilor la o nunta putea fi foarte mare,deoarece apropae fiecare nuntas venea cu cate un pomisor la nunta.Pomul era dus la fata acasa,iar dupa nunta pomul,respectivi pomii ramaneau la nas.

Marul(Transilvania si Moldova)

Se obisnuia ca sa se impodobeasca crengi de mar,care erau duse la Biserica,pentru a fi sfintit de catre preot.

Colacii de nunta(Moldova,Transilvania)

Se faceau mai multi colaci,pentru mire,mireasa,stegar si cumetrii.

Colacul miresei(Moldova si Transilvania)

Colacul miresei era rotund,impletit in 3,cu spartura la mijloc si cu panglici.La Biserica,acest colac se punea pe capul mirilor,ca semn al uniunii lor pe veci.

Asa-i ca parca va vine cheful sa va casatoriti in stil traditional?

Sursa: www.traditii.ro
www.wikipedia.org

Sambata dinaintea nuntii

Sambata,cea de dinaintea nuntii,acasa la mire sau la mireasa,depinde de caz,se adunau flacaii si fete si intindeau o hora mare.Petrecerea lor tinea pana la miezul noptii,timp in care tinerii dansau si gustau din bucatele aflate pe masa.Mirele era barbierit,iar mireasa il stropea pe fata cu busuioc si apa,pentru a aduce noroc,si a-i mentine pe amnadoi la fel de fericiti ca in momentele respective.In decursul serii mirii faceau schimb de haine,fata purta hainele baiatului,iar baiatul hainele fetei.

In unele locuri din Moldova,petrecerea era tinuta neaparat la mire acasa,iar fata trebuia sa innopteze pana a doua zi acolo.

In Transilvania petrecerea din sambata de dinaintea nuntii are loc in ambele case,atat in cea a mirelui,cat si in cea a miresei.La mireasca acasa se joaca hora,si se mananca,iar la mire acasa au loc obiceiuri traditionale,spre exemplu sarantau,un dans popular.Mireasa coase pe palaria mirelui varsta sa,palarie pe care el o va purta in ziua nuntii.Fetele fac azima,adica paine nedospita,pe care viitoarea mireasa o rupe deasupra capului si o imparte fetelor,pentru a avea acelasi noroc ca si ea,sa-si gaseasca alesul inimii si
sa se marite si ele.Tot in aceasta zi se duc brazii acasa la mireasa in semn de belsug,iar mirele este barbieri,intr-un mod simbolic desigur,cu sapa sau cu coasa.

Obiceiuri dupa nunta

Dupa nunta exista traditia ca tinerii,proaspat casatoriti sa mearga la masa la socrii mici si la nasi,cu bucate alese.
In Moldova,insurateii merg cu bors de gaina,friptura,galuste,rachiu,prajituri.Nasul este cel care trebuie respectat toata viata de catre familia cununata,iar insurateii sunt obligati sa il ajute la treburile agricole,mereu cand este nevoie.
In Oltenia,luni dimineata dupa nunta,nasul merge cu un butoi legat cu panglici rosii,butoi plin cu rachiu,la socrii mici.Daca mireasa fusese fecioara pana la cununie,rachiul este indulcit cu zahar si colorat ca sa devina rosul,daca ea nu fusese fecioara atunci in rachiu se punea cenusa si ardei iute.
Tot luni dimineata se obisnuieste ca mireasa sa mearga la fantana,unde sa rastoarne o galeata cu apa.Vornicul pune bradul de nunta in galeata,iar mireasa rupe din el si imparte invitatiilor.

Toate aceste traditii ne amintesc,de ce suntem un popor deosebit!

sursa: www.traditii.ro
www.wikipedia.org

Sărbătoarea lor reprezintă un complex de obiceiuri care combină practici pre-creştine cu manifestări creştine pentru a reda vechiul mit al morţii şi renaşterii rituale a timpului calendaristic.
„Junii trebuie priviţi ca un rest de epocă păgână, o străveche serbare de primăvară, care serbează reînvierea naturii, învingerea soarelui asupra asprimii şi gerului iernii, începutul vieţii noi… iar serbarea trebuie considerată ca un cult religios precreştin, confirmată şi de împrejurarea că ea se petrece tot timpul pe dealuri, fiind un obicei cunoscut încă de la daci” (Julius Teutsch, cronicar sas).

Braşovenii şi turiştii prezenţi la eveniment asistã la un spectacol care include numeroase elemente mitice,ritualice,cu caracter ceremonial şi uneori chiar de magie,deoarece junii defileazã pe caii lor şi reproduc obiceiurile pe care aceştia le-au moştenit de la strãmoşi: faptul ca ei defileazã cãlare şi îmbrãcaţi de sãrbãtoare,drumul parcurs de ei în fiecare an care este urmat cu sfinţenie: dimineaţa junii coboară călare în cetate, trec pe la vătaf, armaş mare şi armaş mic (serje), după care în jurul orei 10 se îndreaptă spre Piaţa Prundului (azi Unirii) din faţa Bisericii Sfântul Nicolae, unde mai inainte preotul paroh le sfinţeşte steagurile, ca apoi toţi sã inconjoare statuia eroului necunoscut.
Urmează încolonarea grupurilor după o ordine tradiţională: mai întâi Junii Tineri, urmaţi de Junii Bătrâni, Curcani, Dorobanţi, Braşovecheni, Roşiori şi Albiori.

Plecând din Prund, Junii fac un popas la Troiţa Căpitanului Ilie Birt, unde cântă „Hristos a înviat!”, fiecare grup în parte, apoi coboară pe strada Mureşenilor până la Bulevardul Revoluţiei, după care urcă, ocolind pe strada Nicolae Bălcescu, trec de „Poarta Şchei”, în sus pe strada Căpitan Ilie, strada Pe Tocile spre „Capul Satului” pe strada Podul Creţului şi de aici la Pietrele lui Solomon.
Pe intreg parcursul drmului strabatut de Juni,ei sunt intampinati cu aplauze si urale de catre spectatori.

Odată ajunşi la Pietrele lui Solomon, într-un splendid amfiteatru natural, junii se răspândesc pe cele două platouri la locurile amenajate din moşi strămoşi, la mesele lor, care altădată erau nişte ridicături de pământ (eminente romane), dar azi s-au aşezat peste ele mese de lemn şi metal. Petrecerea începe prin ieşirea la horă şi aruncarea buzduganului, pe melodia cunoscută ca „Hora junilor”. Urmează şi alte jocuri: sârbă, brâul, breaza, bătuta , fiind invitate la joc şi fetele
Documentele atestă că în anul 1931 existau şapte organizaţii ale junilor, cea mai veche fiind cea a Junilor Tineri. Ultimul grup înfiinţat este cel din 1924 grupul Junilor Braşovecheni, format numai din bărbaţi căsătoriţi.

Există mai multe grupuri de juni, după cum urmează: Junii Tineri, Junii Curcani, Junii Bătrâni, Junii Dorobanţi, Junii Albiori, Junii Roşiori şi Junii Braşovecheni.

Asadar,nu pierdeti acest spectacol plin de magie,care are loc in Brasov,in fiecare an.

Cu siguranta nu veti regreta aceasta experienta,aceasta intanire cu traditia.

Sursa: www.wikipedia.org

In general portul romanesc,are ca si trasatura comuna faptul ca are aceeasi asemanare indiferent de zona,dar ceea ce il deosebeste in fiecare zona a tarii sunt diverse elementa: schimbari de croiala,modul de folosire a podoabelor,a realizarii pieptanaturii,etc.
Portul popular romanesc isi are radacinile bine fixate in porturile vechilor traci,geti si daci,dar putem observa si o asemanare in ceea ce priveste portul poparelor din Peninsula Balcanica.Nici macar trecerea timpului nu a putut sa aschimbe caracteristicile esentiale ale portului,ele ramanand intacte si nealterate.Din contra, de-a lungul timpului taranul roman si-a dovedit spiritul creativ si si-a pus imaginatia in functiunea,inovand mereu portul popular romanesc,atat in ornarea teasturilor si a broderiilor,cat si in obtinerea culorilor de natura vegetala.

Portul popular romanesc se imparte in mai multe categorii,in functie de anotimp,de ocazii festive,varsa si sex,adaptandu-se ocupatiilor specifice fiecarei zone.Asadar,portul popular poate fi mai simplu,ca cel folosit in timpul muncilor de zi cu zi,cu precadere la muncile agricole,sau poate fi deosebit ornat,cel folosit in timpul ceremoniei matrimoniale.

Diferentierea portului se face si in functie de varsta,asadar un copil va avea mereu un port popular diferit fata de cel al unui adult,iar o fata nemaritata poate fi deosebita prin felul in care are aranjat parul,de una maritata.

Portul femeiesc

Portul popular al unei femei este compus din urmatoarele elemente: camasa,poale,iar piesa care acopera partea de la brau in jos se diferentiaza de la o zona la alta.Ea are diferite denumiri,in functie de zona: “catrinta”, “valnic”, “fota”, “opreg”.Aceste piese sunt mereu tesute din lana,si ai o ornamentatie diferita in functie de zona.

Camasile contin aceeasi ornamentatie,cu mici diferente in culorile folosite.Gateala capului se realizeaza folosind urmatoarele elemente: marame,naframe,cepse sau cununi.Alte piese ale portului popular romanesc purtat de femei sunt braiele si bretelele.O asemanare intre toate zonele o reprezinta folosirea culorii albe,a tesaturilor de in,canepa si lana.

Portul barbatesc
Costumul barbatesc este unul mult mai simplu fata de cel femeiesc,el fiind compus doar dintr-o camasa lunga,in sudul si estul tarii si mai scurta in partea de nord si vest a tarii.Pantalonii sunt mai lungi si mai stramti in sud si in est,iar in nordul tarii sunt mai scurti si mai largi.Peste camasa,barbatii poarta un brau tesut in casa sau un chimir de piele.Iarna se mai porta haine din postav,cojoace din piele si pieptare.

Asadar,consider ca este extrem de important sa cunoastem macar cateva lucruri elementare despre portul popular romanesc,cel care ne confera trasatura de unicitate si frumusete.

Sursa: www.traditii.ro

Acest dans a pornit de la petrecerile de nuntă, numite şi vedre, atunci când mireasa invita fetele şi băieţii din sat la masa de sâmbătă seara pentru a-şi lua la revedere. Se făcea o perniţă mică şi brodată, care se aşeza în mijlocul locului de dans, aşa născându-se Periniţa. În seara aceea, mireasa dansa şi se pupa cu toţi băieţii, fiind ultimul ei sărut ca domnişoară.

Mirele participa şi el la eveniment, lăsând băieţii să-i pupe aleasa fiindcă duminica o pupa numai el. Pentru mireasă, Periniţa era ultimul ei dans ca fată, pentru că devenea femeie măritată şi nu mai avea voie să joace această horă a sărutului.

Îmi aduc aminte cu drag de horele dezlănţuite ale Periniţei pe ritmuri de sârbă pe care le jucam în Căminul Cultural din satul bunicilor. Abia aşteptam să vină Paştele şi Crăciunul fiindcă atunci se ţineau cele mai frumoase petreceri la ţară. Oamenii erau voioşi şi jucau cu drag pe cântecele celor mai buni lăutari din zonă.

În momentul în care se auzeau primele acorduri ale Periniţei, baieţii şi fetele ieşeau la joc, iar cei mai în varstă stăteau pe margine şi priveau melancolici. Imediat se ivea un băiat ce flutura o batistă frumos brodată în mâna dreaptă. Acesta intra în mijlocul horei şi după o cercetare atentă a fetelor ce săreau cu sânii vârtoşi pe ritmurile sârbei se ducea la aceea care i-a picat cu tronc, îi punea batista după cap şi o trăgea în mijlocul horei. Apoi băiatul întindea batista jos, cei doi se aşezau în genunchi şi se sărutau cu foc. După aceea era rândul fetei să aleagă un băiat şi să îndeplinească ritualul sărutului, iar totul o lua de la început. Vai ce îl „uram” pe acela care trăgea de timp jucând singur în mijloc până ce îşi alegea fata cea mai frumoasă. Mereu îmi era teamă că lăutarii termină de cântat versurile Periniţei şi niciun flăcău nu ajungea să mă aleagă.

Versurile pe care gândurile şi inima aveau un ţipăt zbuciumat de dragoste erau:

Foaie verde foi ca viţa

Joacă frate periniţa

Joac-o bade tot aşa

Asta-i periniţa ta

Nu te opri

Tine periniţa

Ia-o cât e fată

Nu uita fundiţa,

Nu te opri

Ţine periniţa

Joacă mândro din picioare

Că e sărbătoare.

Acest joc al dragostei şi al sărutului încă se păstrează în tradiţia românească şi încă se joacă la nunţi şi la sărbătorile de peste an.

-Primul mit este cel etnogenetic,al lui “Traian si al Dochiei”,pus sub semnul lui Marte si al lupului dacic
-Al doilea mit este cel al creatiei posibile doar prin jertfa propriului sau creator, a Mesterului Manole.
-Al treilea mit se refera la mitul erotic,al Zburatorului
-Al patrulea mit este cel al “Mioritei”

Mitul “Mioritei” ocupa un loc central in universul spiritual al poporului roman si ofera deosebita posibilitate de a sonda in adancurile sufletului romanesc.Ea aduna laolalta 3 straturi,extrem de importante pentru produsul finit.Unul se refera la atitudinea tanarului pastor la aflarea vestii ca ceilalti 2 pastori ii planuiesc moartea.Moartea este acceptata cu resemnare,ideea sa nu il ingrozeste pe pastor,ci din contra accepta intreaga situatie cu o intelepciune s resemnare rar intalnite.Moartea nu este pentru el o obsesie tragica,ci modalitatea de a ajunge in viata de apoi,in viata in care toti sunt nemuritori.Asadar conceptia romanilor legata de moarte,are o mare legatura cu credinta,totul fiind acceptat cu resemnare,fara sa ne revoltam impotriva legilor naturii si divinitatii.Al doilea strat dse refera la aspiratia oculta spre armonia si ordinea universala,iar o posibila crima ar zdruncina echilibrul universal.Ultimul strat este strans legat de Biblie,deoarece in ultima instanta crima devine o jertfa,apoi o inaltare,culminata cu o purificare a sufletului.

Proportiile mitului au crescut atat de tare incat valoarea sa a fost des comparata cu “Divina Commedia” a lui Dante Alighieri.

Mitul prezinta 3 ciobani care coboara in vale cu turmele lor de oi,obicei foarte des intalnit la taranii romani,unul vrancean,unul ungurean,unul moldovean.Miorita,o oita foarte nazdravana ii dezvaluie ciobanului moldovean,ca ceilalti doi ciobani ii planuiesc moartea.

In presimtirea mortii,ciobanasul isi pregateste chiar un eden terestru,ciobanesc:

Oiţă bârsană,
De eşti năzdrăvană
Şi de-a fii mor
În câmp de mohor,
Să spui lui vrâncean
Şi lui ungurean
Ca să mă îngroape
Aice aproape,
În strunga de oi
Să fiu tot cu voi;
În dosul stânii
Să –mi aud câinii.
Aste să le spui,
Iar la cap să-mi pui
Fluieraş de fag,
Mult zice cu drag!
Fluieraş de os,
Mult zice duios!
Fluieraş de soc ,
Mult zice cu foc!
Vântul când va bate
Prin ele-a răzbate
Ş-oile s-or strange,
Pe mine m-or plânge
Cu lacrimi de sânge

În versiunea lui Vasile Alecsandri, acest mit este o capodoperă,si as putea adaga ca va ramane mereu o ilustrare a sufletului romanesc.

Sursa:www.rightwords.ro
www.wikipedia.org

Legendele toponimice sunt un astfel de exemplu al mentalităţii tradiţionale. Acest tip de legendă are ca scop explicarea modului în care un anumit loc (apă, munte, colină etc.) a fost denumit şi motivul pentru care a primit respectivul nume. Deoarece au circulat pe cale orală, ele variază şi uneori variantele nu seamănă între ele. Ceea ce au întotdeauna în comun este morala şi faptul că binele învinge răul. O frumoasă legendă toponimică este aceea a Crişului. În unele cazuri aflăm că Crişul este frate cu Someşul, legenda bazându-se pe această relaţie, în altele, legenda vorbeşte despre cele trei Crişuri – Alb, Negru şi Repede.

Se spune că Someş şi Criş erau cei doi copii ai unui crai din Muntele Vlădeasa, care au fugit în munţi şi au devenit păstori după ce tatăl lor a fost ucis în război. Crescând şi muncind sub ochii mamei lor, într-o vară se întâmplă să dea o secetă mare, Someş şi Criş fiind nevoiţi să-şi pască turmele într-un loc mai îndepărtat. Ajungând şi instalându-se într-un vârf de munte ce asigura hrană bogată pentru oi, cei doi fraţi sunt doborâţi de un somn adânc, pentru ca a doua zi să li se înfăţişeze o fată nespus de frumoasă care le dezvăluie că au călcat pământurile mamei ei. Mama ei, Vrăjitoarea, a încercat să îi adoarmă pe veci, dar fiica sa, îndrăgindu-i pe cei doi, a ridicat blestemul. Fata le dă o frunză cu care numai unul dintre ei putea să-şi atingă fruntea peste noapte pentru a alunga somnul, şi îi învaţă cum să-l doboare pe fratele ei, zmeul, care urma să fie trimis să-i ucidă în următoarea noapte, apoi pe cerboaică, ce urma să fie trimisă a doua noapte, acesteia trebuind să-i reteze singurul corn din frunte. Fratele mai mic foloseşte frunza în prima noapte şi îl doboară pe zmeu. În a doua noapte, fratele mai mare alungă somnul şi o doboară pe cerboaică. Însă după ce animalul cade, fratele îi atinge cornul retezat şi se transformă într-un izvor. Acelaşi lucru se întâmplă cu fratele mai mic, care se trezeşte şi căutându-şi fratele mai mare atinge şi el cornul şi se transformă în izvor. Fata vrăjitoarei uitase să le spună să nu atingă cornul fermecat, astfel mama ei, vrăjitoarea fiind răzbunată. Povestea fiind adevărată, fratele mai mare este Someşul, care curge lin, şi mezinul este Crişul, care curge repede, alergând în căutarea fratelui pierdut. Ambele râuri izvorăsc din Vlădeasa, iar locul pe care a căzut cornul se numeşte şi acum „Cornul Cerboaii”.

În volumul În ţara legendelor, care îi aparţine lui Alexandru Mitru, ni se spune că erau trei fraţi, feciorii lui Criş, numiţi Alb, Negru şi Repede. Aceştia se îndrăgostesc de Florica, fata bătrânului Novac. Atunci când satul Floricăi este prădat de uriaşi, iar ea este luată prizonieră, fraţii află că numai trei voinici pot ucide uriaşii şi elibera bogăţiile din munţi. Însă atunci când vor sparge încuietorile munţilor, fiecare se va transforma pe rând într-o apă. Alb, Negru şi Repede ucid uriaşii şi redau aurul şi toate bogăţiile pământului sătenilor, în urma acestei fapte eroice transformându-se în râuri – Crişul Alb, Crişul Negru şi Crişul Repede.

Deşi în zilele noastre legendele şi-au pierdut credibilitatea, valoarea lor artistică, şi chiar cea practică, nu a scăzut. Spre exemplu, iniţiativa lui Alexandru Mitru nu a însemnat numai înfăţişarea gândirii tradiţionale şi a fanteziei bogate a românilor. Volumul În ţara legendelor are şi rol de ghid turistic, întregind frumuseţile pământului românesc, prezentându-l prin prisma sufletului poporului român. Văzând cele trei Crişuri şi cunoscând povestirile fantastice ale lui Mitru, nu poţi să nu te gândeşti la cei trei fraţi care au înfrânt uriaşii.

Surse: Legende populare româneşti – Editura Litera Internaţional, Bucureşti-Chişinău

Alexandru Mitru – În ţara legendelor; Editura pentru turism, Bucureşti, 1973