Legendele toponimice sunt un astfel de exemplu al mentalităţii tradiţionale. Acest tip de legendă are ca scop explicarea modului în care un anumit loc (apă, munte, colină etc.) a fost denumit şi motivul pentru care a primit respectivul nume. Deoarece au circulat pe cale orală, ele variază şi uneori variantele nu seamănă între ele. Ceea ce au întotdeauna în comun este morala şi faptul că binele învinge răul. O frumoasă legendă toponimică este aceea a Crişului. În unele cazuri aflăm că Crişul este frate cu Someşul, legenda bazându-se pe această relaţie, în altele, legenda vorbeşte despre cele trei Crişuri – Alb, Negru şi Repede.

Se spune că Someş şi Criş erau cei doi copii ai unui crai din Muntele Vlădeasa, care au fugit în munţi şi au devenit păstori după ce tatăl lor a fost ucis în război. Crescând şi muncind sub ochii mamei lor, într-o vară se întâmplă să dea o secetă mare, Someş şi Criş fiind nevoiţi să-şi pască turmele într-un loc mai îndepărtat. Ajungând şi instalându-se într-un vârf de munte ce asigura hrană bogată pentru oi, cei doi fraţi sunt doborâţi de un somn adânc, pentru ca a doua zi să li se înfăţişeze o fată nespus de frumoasă care le dezvăluie că au călcat pământurile mamei ei. Mama ei, Vrăjitoarea, a încercat să îi adoarmă pe veci, dar fiica sa, îndrăgindu-i pe cei doi, a ridicat blestemul. Fata le dă o frunză cu care numai unul dintre ei putea să-şi atingă fruntea peste noapte pentru a alunga somnul, şi îi învaţă cum să-l doboare pe fratele ei, zmeul, care urma să fie trimis să-i ucidă în următoarea noapte, apoi pe cerboaică, ce urma să fie trimisă a doua noapte, acesteia trebuind să-i reteze singurul corn din frunte. Fratele mai mic foloseşte frunza în prima noapte şi îl doboară pe zmeu. În a doua noapte, fratele mai mare alungă somnul şi o doboară pe cerboaică. Însă după ce animalul cade, fratele îi atinge cornul retezat şi se transformă într-un izvor. Acelaşi lucru se întâmplă cu fratele mai mic, care se trezeşte şi căutându-şi fratele mai mare atinge şi el cornul şi se transformă în izvor. Fata vrăjitoarei uitase să le spună să nu atingă cornul fermecat, astfel mama ei, vrăjitoarea fiind răzbunată. Povestea fiind adevărată, fratele mai mare este Someşul, care curge lin, şi mezinul este Crişul, care curge repede, alergând în căutarea fratelui pierdut. Ambele râuri izvorăsc din Vlădeasa, iar locul pe care a căzut cornul se numeşte şi acum „Cornul Cerboaii”.

În volumul În ţara legendelor, care îi aparţine lui Alexandru Mitru, ni se spune că erau trei fraţi, feciorii lui Criş, numiţi Alb, Negru şi Repede. Aceştia se îndrăgostesc de Florica, fata bătrânului Novac. Atunci când satul Floricăi este prădat de uriaşi, iar ea este luată prizonieră, fraţii află că numai trei voinici pot ucide uriaşii şi elibera bogăţiile din munţi. Însă atunci când vor sparge încuietorile munţilor, fiecare se va transforma pe rând într-o apă. Alb, Negru şi Repede ucid uriaşii şi redau aurul şi toate bogăţiile pământului sătenilor, în urma acestei fapte eroice transformându-se în râuri – Crişul Alb, Crişul Negru şi Crişul Repede.

Deşi în zilele noastre legendele şi-au pierdut credibilitatea, valoarea lor artistică, şi chiar cea practică, nu a scăzut. Spre exemplu, iniţiativa lui Alexandru Mitru nu a însemnat numai înfăţişarea gândirii tradiţionale şi a fanteziei bogate a românilor. Volumul În ţara legendelor are şi rol de ghid turistic, întregind frumuseţile pământului românesc, prezentându-l prin prisma sufletului poporului român. Văzând cele trei Crişuri şi cunoscând povestirile fantastice ale lui Mitru, nu poţi să nu te gândeşti la cei trei fraţi care au înfrânt uriaşii.

Surse: Legende populare româneşti – Editura Litera Internaţional, Bucureşti-Chişinău

Alexandru Mitru – În ţara legendelor; Editura pentru turism, Bucureşti, 1973

Mesterul Manole incepe din porunca domnitorului de pe vremea aceea ,ridicarea unei bisericii de o frumusete nemaintalnita pana atunci.Insa tot ceea ce lucra mesterul Manole ziua,noaptea se surpa.

Meşterii grăbea, Dar orice lucra
Sfările-ntindea, Noaptea se surpa!
Locul măsura, A doua zi iar,
Şanţuri mari săpa A treia zi iar,
Şi mereu lucra A patra zi iar
Zidul ridica Lucra în zadar!

Era foarte necajit,deoarece domnitorul il presa sa termine biserica foarte repede,iar in ritmul asta,adica sa se darame mereu ceea ce ziua construia,nu ar fi reusit.Dar intr-o noapte,a avut un vis premonitoriu,vis cu ajutorul caruia a aflat care este solutia pentru a nu mai face ca zidurile sa se darame :

O şoaptă de sus Cea-ntâi soţioară,
Aievea mi-a spus Cea-ntâi sorioară
Că orice am lucra Care s-a ivi
Noaptea s-a surpa Mâni în zori de zi
Pân-om hotărî Aducând bucate
În zid de-a zidi La soţ ori la frate.

A doua zi,insa prima femeie care se zarea venind la biserica pentru a le aduce muncitorilor mancare,era chiar Ana,sotia mesterului Manole.Manole,cuprins de durere,ingenuncheaza si il roaga pe Dumnezeu sa porneasca o furtuna,pentru a o impiedica pe sotia sa sa ajunga acolo,si sa fie nevoit sa o zideasca,avand in vedere ca ea purta in pantece copilul lui.

Dă, Doamne, pe lume Brazii să-i despoaie
O ploaie cu spume, Paltini să îndoaie,
Să facă pâraie, Munţii să răstoarne
Să curgă şiroaie, Mândra să-mi întoarne,
Apele să crească… Să mi-o-ntoarne-n cale,
Suflă, Doamne-un vânt, S-o ducă de vale.”
Suflă-l pe pământ,

Dar sotia sa,nu s-a lasat invinsa de o furtuna,ea continuandu-si drumul spre sotul ei.Manole,cu o durere mare in suflet,se preface ca se joaca si ii spune sa se puna intre zidurile bisericii,zidind-o.La un moment dat ea si-a dat seama ca de fapt totul este cat se poate de real si incepe sa strige:

“Manoli, Manoli
Meştere Manoli!
Zidul rău mă strânge,
Viaţa mi se stinge!”

Biserica a devenit foarte frumoasa in momentul in care constructia sa a luat sfarsit.Tocmai de aceea,pentru ca Manole sa nu poata face una la fel sau poate chiar mai frumoasa,domnitorul a luat schelele de pe Biserica,iar muncitorii au ramas pe acoperis.Si-au facut aripi din lemne,dar Manole s-a prabusit si a murit pe loc,legenda spunand ca in locul in care a murit o fantana a aparut in mod misterios.

Acest mit ilustreaza faptul ca pentru orice creatie unica,pretul care trebuie platit este foarte mare,iar sacrificiile care trebuiesc facute depasesc uneori chiar si imaginatia.
Manastirea Argesului pastreaza si astazi o atmosfera speciala,iar cei cu o imaginatie bogata isi pot derula in minte intreg film al intamplarilor petrecute cu sute de ani inainte,exact in acele locuri.

Sursa:: www.rightwords.ro
www.wikipedia.org

Legendele antropogonice româneşti ne dezvăluie faptul că au existat patru cicluri antropogonice, prin care cele două fiinţe gemelare, Fârtatul şi Nefârtatul, au încercat să creeze o făptură demnă de a stăpâni pământul. Astfel, antropogonia, ramură care încearcă să explice creaţia omului ca făptură cosmică pe pământ, cuprinde: spiţa căpcăunilor, spiţa uriaşilor, spiţa oamenilor şi spiţa uricilor (sau a blajinilor). Întâia spiţă, cea a căpcăunilor, a fost rezultatul încercărilor de început ale celor doi creatori ai lumii, şi sunt primele făpturi pe care mitologia românească le menţionează la începutul erei antropogonice. Aceştia, numiţi şi „catcăuni”, au reprezentat o încercare nereuşită: aveau o înfăţişare monstruoasă, erau chinocefali (cap de câine), lătrau în loc să vorbească şi erau antropofagi. Aveau, de asemenea, capacitatea de a vedea zece oameni cu un singur ochi. Locuiau în peşteri şi văgăuni, se ocupau cu culesul roadelor sălbatice şi cu vânătoarea şi se mâncau între ei, iar puţinii căpcăuni care au supravieţuit în al doilea ciclu antropogonic, au mâncat şi oameni.

Căpcăunii au fost distruşi de către uriaşi, reprezentanţi ai celui de-al doilea ciclu, şi creeaţi de către Fârtat şi Nefârtat în primul rând cu scopul de a stârpi prima spiţă nereuşită. După ce au fost înfrânţi, câteva exemplare răzleţe de căpcăuni au supravieţuit până în era omului – Muma Pădurii, Fetele Pădurii, Păduroiul şi Tatăl Pădurii. Aceştia îşi găsesc locul în poveştile populare cu substrat mitic. Spre exemplu, din basmul Cotoşmanul Năzdrăvan, de Petre Ispirescu, aflăm că ameninţarea cu Muma Pădurii este mai îngrozitoare pentru slujitorii zmeilor decât pedeapsa ce ar fi venit din partea stăpânilor de drept: „Întâlnind turmele, spuse aşijderea ciobanilor ce să zică şi ei, căci de unde nu, Muma Pădurii îi va chinui băgându-le mânile în căldarea cu jăratic, până vor muri, şi sufletele lor vor ajunge la munci nesfârşite.”

Extraordinar de interesantă este prezenţa în cadrul Bisericii Creştine Române a unui sfânt mucenic înfăţişat cu cap de câine – Hristofor. Originea acestuia este discutată pe baza unor documente istorice care atestă existenţa unui trib de chinocefali în zona Indiei. Se pare că sursa cea mai credibilă ar fi cartea Indica, a geografului antic Ktesias (secolul al V-lea), unde un întreg capitol este dedicat acestui „trib indian”. Sfântul Mucenic Hristofor este prăznuit la data de 9 mai şi este cel mai uimitor sfânt al Bisericii lui Hristos. În ceea ce priveşte particularitatea sa fizică, există două variante. Prima, care ţine mai mult de tradiţia populară creştină, spune că Hristofor ar fi fost un tânăr neînchipuit de frumos care s-a rugat la Dumnezeu să-i ia frumuseţea, pentru a nu mai sminti oamenii. A doua variantă spune că făcea parte dintr-un trib de chinocefali. Deoarece s-a convertit la creştinism, a fost ucis şi astfel a devenit martir. În unele icoane este reprezentat purtându-şi capul de câine pe o tavă. Pentru mai multe informaţii cu privire la Sfântul Hristofor – Sfântul Mucenic Hristofor Chinocefal

Revenind la antropogonia românească, uriaşii, care au curăţat pământul de odioasele făpturi antropofage, vor dispărea la rândul lor în lupta împotriva Fârtatului şi a Nefârtatului. Vor fi urmaţi de oameni, în al treilea ciclu antropogonic, care se află încă în desfăşurare. Blajinii, care vor domina al patrulea ciclu, există deja pe pământ, trăiesc în umbra oamenilor şi îi ajută, iar atunci când era oamenilor va ajunge la un final, blajinii vor fi consideraţi în sfârşit fiinţele perfecte, în stăpânirea cărora trebuie să se afle pământul.

Surse: Romulus Vulcănescu – Mitologie română; Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1985

Petre Ispirescu – Basme; Junimea, Iaşi, 1987

crestinortodox.ro

Poate că unul dintre motivele pentru care Romania e considerată de foarte mult timp patrie a vampirilor este chiar existența mai multor legende ce au ca bază aceste creaturi magice.

Una dintre imaginile cele mai importante este cea a lui Nosferatu – copilul nelegitim al unor părinți necăsătoriți. Se spune că numele său vine din grecescul nosophoros ce însemna aducător de boli (se credea că aduce tuberculoza) sau din vechiul cuvânt slav: nosifur-atu sau nesuferit.

Nosferatu nu se hrănește însa cu sângele oamenilor, principala sa caracteristica este libidoul, el putând avea relații sexuale cu cei vii, ajungându-se până la orgii ce îi extenuau amantele-victime. Această extenuare evolua într-o boală cu simptome asemănătoare tuberculozei. De asemenea Nosferatii, căci nu este vorba de un vampir unic,  puteau să procreeze, de aceea erau socotiți periculoși pentru cuplurile proaspăt căsătorite, ura pentru cei căsătoriți legitim ii facea să o lase pe tânăra șotie însărcinata cu progeniturile lor. Nosferatii aveau însa un portret total diferit de cel ce se face astăzi vampirilor. Locuitorii Carpaților îi închipuiau ca pe niște fapturi puternic sexuale dar ce nu prezentau niciuna dintre următoarele binecunoscute caracteristici: colți, frica de soare, frica de cruci, asexualitate si sete de sânge. Acest portret nu are, din păcate, nicio legătura cu legendele românești ci in parte cu romanul lui Bram Stocker..

Alte două legende importante sunt cea a moroilor și cea a strigoilor, văzute ca fiind intr-o strânsa conexiune, diferența esențială dintre ei fiind aceea că moroii sunt vampiri vii în timp ce strigoii se întorc din morți. De asemenea Morii pot atât femei cat și bărbați si prezintă în mare poarte toate caracteristicile strigoilor. Se consideră că printre modurile în care o persoană poate ajunge strigoi după moarte se numără sinuciderea sau faptul că acea persoana este cel de-al șaptelea fiu al unei familii. Se mai spune că strigoiul apare doar dacă mama copilului, în timp ce este însărcinata, bea apa necurată sau iese noaptea afară cu capul gol, Cel Rau apărând atunci și punându-i pe cap o chitie roșie. Aceasta trebuie îndepărtata cât mai repede pentru a împiedica transformarea copilului. Deși există mai multe variante ale originilor acestor ființe de legendă,  elementul central al acestor doua creaturi: strigoii și moroii, este acela că ambele provoacă rău victimelor lor, însa doar în unele zone moroii sunt asimilați vampirilor.

Vârcolacii sunt alte figuri fantastice românești, sunt socotite a fi cele mai puternice dintre creaturile nemuritoare căci pot face Luna si Soarele să dispară, mâncându-le. Și ei apar din copii nebotezați sau născuți cu anomalii. Etimologia cuvântului pare a proveni din bulgară sau sârbă, din vylx + dlaka ce însemna cu păr de lup. Totuși aceste creaturi nu atacă în mod direct oamenii.

Morii, Vârcolacii și Strigoii  alături de Nosferati au contribuit la dezvoltarea legendei vampirilor pe teritoriul romanesc si au influențat creativitatea autohtona și de peste hotare, generând și astăzi noi si noi legende și interpretări, dintre care o amintim pe cea mai recenta-saga Twilight.

Surse:

http://www.multiorgasmic.com/rephaim.htm#darkgift.

http://vampiresaz.webs.com/

http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/ISTORIE/Noaptea%20strigoilor%20de%20JMC.htm

Legenda pe care o ştiu eu de la a mea bunică, are legatură cu Marţişorul, dar şi cu Dragobetele, acestea două fiind sărbători ale primăverii şi nume sugestive în următoarea legendă.

Se spune că a fost odată, o femeie careia i se zicea Baba Dochia. Aceasta avea la rândul ei un baiat frumos – Dragobetele, care era mândria ei. Însă într-o zi, Dragobetele s-a îndrăgostit până peste cap de o fată frumoasă şi tânăra ca primavara. Această tânăra frumoasă, urma să devină soţia lui Dragobete, însă fara acordul Dochiei.

Baba Dochia pentru a se răzbuna şi pentru a îşi necăji nora, îi dă într-o zi rece de iarnă un ghem de lână neagra şi îi spune următoarele: „Du-te la pârâu şi spală acest ghem, să te întorci acasă abia când acesta devine alb şi curat!”. Fata fără să ştie nimic pleacă şi în curând se află la pârâu. După mai multe ore tânăra încă încerca din răsputeri să albească ghemul. Chiar dacă avea degetele de la mâini şiroind de sange şi era îngheţată de frig, aceasta nu putea să plece acasă până nu îşi îndeplinea sarcina.

Impresionat de durerea fetei, Domnul Iisus Hristos i-a apărut în cale şi i-a dat o floare roşie, spunându-i să spele lâna cu ea. Mulţumindu-i, fata a pus floarea în apă, a spălat lâna şi a constatat cu uimire că lâna s-a albit. Fericită  aceasta a plecat spre casă, dar soacra sa, auzind povestea fetei,  a acuzat-o că acela ce i-a dat floarea nu era un simplu prieten- fata l-a numit Mărţişor pe acesta, nerecunoscându-l pe Iisus Hristos.

După aceasta întâmplare, Dochia a pornit împreună cu turma sa spre munte, fiind convinsă că primăvara venise deja, altfel de unde ar fi putut Mărţişor să aibă floarea? Pe parcursul călătoriei sale, şi-a scos, rând pe rând, cele doisprezece cojoace pe care le purta, până a rămas fără nici unul. Dar vremea s-a schimbat. Pe cât de frumos fusese la începutul zilei, pe atât de urât se făcuse acum. Ningea şi totul începuse să înghețe. Dochia a îngheţat împreună cu oile sale, transformându-se, conform legendei, în stană de piatră.

Rocile se pot observa şi astăzi pe muntele Ceahlău şi ele pot vorbi de la sine spunând povestea Babei.

Candva, in vremuri uitate, un preot al lui Zamolxis cutreiera fara ragaz taramurile Daciei pentru a-i ajuta pe cei care aveau nevoie, pentru a transmite geto-dacilor ca Marele Zeu veghea asupra lor. Spre deosebire de toti ceilalti, fara a fi in varsta, avea parul si barba albe ca neaua iar credinta, curajul si darzenia sa erau cunoscute nu numai de oameni si de Zalmoxis insusi ci si de fiare. Zeul, dandu-si seama de valoarea slujitorului sau, il opreste la el, in munti pentru a il servi de aproape. Departe de oameni, preotul continua sa slujeasca cu aceeasi determinare ca si inainte. In scurt timp, fiarele Daciei au ajuns sa asculte de el si sa il considere conducatorul lor. Cel mai mult il indrageau lupii, caci acestia erau singurii fara conducator, numai foamea tinandu-i in haita.

Dupa un timp, Zalmoxis vorbeste cu preotul sau si decide ca a venit timpul ca acesta sa il slujeasca in alt chip, astfel, il transforma in animal. Insa nu in orice animal, ci in cea mai temuta si mai respectata fiara a Daciei, intr-un Lup Alb, mare si puternic cat un urs, dandu-i menirea sa adune toti lupii din codri intru apararea taramului. Astfel, de cate ori dacii erau in primejdie, lupii le veneau in ajutor, era de ajuns doar sa se auda urletul Marelui Lup Alb si de oriunde ar fi fost, lupii sareau sa ii apere pe cei care le devenisera frati. Lupul Alb insa, era si judecator, pedepsind lasii si tradatorii.
Intr-o zi insa, Zeul il cheama din nou pe slujitorul sau la el, de aceasta data pentru a-i da posibilitatea sa aleaga, pentru ultima oara daca vrea sa ramana lup sau sa redevina om. Cu toata mahnirea pe care o poarta in suflet, stiind ce vremuri vor urma, decide sa ramana alaturi de Zeul sau, sperand ca astfel sa slujeasca mai cu folos tinutul si poporul sau.
Cu toata vigilenta geto-dacilor, a lupilor si a Marelui Lup Alb, romanii reusesc sa se infiltreze in randurile lor si, in apropiere de marea invazie, sadesc in sufletele unor lasi samananta neincrederii fata de Marele Zeu. Astfel, unii daci incep sa se teama ca Zeul nu le va fi alaturi in marea batalie iar tradatorii cuprinsi de frica incep sa omoare toti lupii ce le ieseau in cale in speranta ca unul din acestia va fi Marele Lup Alb al carui cap il vor putea oferi romanilor in schimbul vietii lor. Lupii, cati au mai scapat fug in inima muntilor spre a nu mai reveni niciodata in ajutorul fratilor ce ii tradasera. Lupul Alb si Zalmoxis se retrag in Muntele Sacru de unde vor privi cu durere in inimi cum geto-dacii vor fi infranti de romani din cauza tradarii.

Legendele atribuite geto-dacilor, in general, nu sunt foarte complexe in ceea ce priveste intriga, insa felul cum s-au propagat si cum au fost pastrate, continutul lor plin de simboluri, insemnatatea ascunsa pe care o poarta, fac sa fie printre cele mai interesante legende ale lumii.

Stindardul geto-dacilor, balaurul cu cap de lup este unic in lume. Lupii apar ca simbol pe multe obiecte descoperite de arheologi pe tot cuprinsul tarii si in vecinatati. De asemenea, lupii sunt considerati de unii cercetatori ca fiind simbolul sanctuarelor dacice.

Simbolul lupului ca aparator al acestor pamanturi nu se opreste numai la perioada geto-dacilor. In alte legende in marea lor majoritate demonstrate de catre istorici, Sfantul Andrei a fost trimis sa propovaduiasca in “taramurile lupilor“ si a fost vegheat pe tot parcursul sau inspre sanctuarele dacice de catre Marele Lup Alb. De asemenea, una din versiunile cu privire la originea numelui dacilor ia in considerare originea in cuvantul daoi – provenit dintr-un dialect al limbii trace, semnificand lup. Aceasta atribuire este dupa alti autori legata si de rolul dacilor ca Protectori ai Centrului Spiritual al Lumii.

In zilele noastre, daca veti sta la focuri de tabara sau va veti opri sa ascultati povestile celor pasionati de munte, cu siguranta veti auzi si povesti ale unor oameni care au fost salvati in clipe de mare primejdie pe munte de catre un… lup alb.

“ In codri batrani, sub bolta instelata, in bataia calda a vantului de libertate, cei cu inima pura pot auzi si acum chemarea la lupta a Marelui Lup Alb. Pamantul, frunzele si cerul il cunosc preabine. Voi il auziti ?“ (Legendele dacilor liberi)

Surse :
Felix Crainicu, Cristi Ionita – Legendele dacilor liberi, Editura Dacica, 2009
http://www.oron.ro/serviciile_religioase_oradea/astazi__romanii_il_sarbatoresc_pe_sfantul_andrei___religie_198_341525.html
http://www.dacii.ro/modules.php?name=News&file=article&sid=853
http://penultimuldac.blogspot.com/2009/04/legenda-marelui-lup-alb.html (poza)

Zis şi Vlad Drăculea, Ţepeş a domnit de 3 ori în Ţara Românească până în anul 1476 şi este recunoscut pentru cruzimea cu care îi pedepsea pe negustorii din Transilvania ce încălcau legile sale comerciale şi pe inamicii săi.
Asocierea între numele domnitorului şi apelativul Drăculea provine de la tatăl său, Vlad al II lea Dracul care era membru al Ordinului Dragonului ce avea ca scop apărarea Creştinismului şi cruciada împotriva otomanilor.
Simbolul ordinului era dragonul, iar la vremea aceea drac era sinonim cu dragon.
Vlad al III-lea a fost ţinut ostatic de turci, timp de 6 ani, până după moartea tatălui său comandată de Vladislav al II lea. Aceste două evenimente i-au influenţat puternic formarea ca domnitor.

Primul act de răzbunare a fost împotriva boierilor din Târgovişte vinovaţi pentru moartea tatălui şi fratelui său pe care l-au torturat şi îngropat de viu. A arestat toate familiile prezente la petrecerea princiară: cei mai bătrâni au fost traşi în ţeapă , iar ceilalţi au parcurs 100 km până la Poenari, unde au construit o fortăreaţă în apropierea râului Argeş.

Metodele sale de pedepsire erau dintre cele mai brutale: jupuiţi de piele, fierţi, decapitaţi, strangulaţi, arşi, fripţi, bătuţi în cuie, traşi în ţeapă sau arşi de vii. Printre oamenii săi, Ţepeş s-a remarcat drept un conducător ambiţios, ce lupta pentru a impune cinstea şi ordinea, îi trăgea în ţeapă pe toţi cei care comiteau o infracţiune , sau chiar pentru lene, trădare şi minciună.

Astăzi circulă diferite povestiri privind acţiunile lui Drăculea cum că Vlad ar fi înscenat un furt (o pungă cu 50 de galbeni) unui boier din Sfatul Ţării. Acesta, în faţa domnitorului, a pretins că i se furaseră 100 de galbeni; pentru minciuna sa, a fost tras în ţeapă.

Potrivit altei legende, Vlad al III-lea a lăsat, se spune, o cupă de aur la vedere, în piaţa centrală din Târgovişte. Cupa putea fi folosită de călătorii însetaţi, însă trebuia să rămână la locul ei. în timpul domniei sale cupa nu a fost niciodată furată şi a rămas aproape nefolosită.

Sfârşitul domnitorului a fost la fel de tragic ca şi pedepsele sale, Vlad Ţepeş a fost decapitat, iar capul său atârnat in ţeapă şi dus sultanului Mohamed
al II-lea.

Sursa:wikipedia