-Primul mit este cel etnogenetic,al lui “Traian si al Dochiei”,pus sub semnul lui Marte si al lupului dacic
-Al doilea mit este cel al creatiei posibile doar prin jertfa propriului sau creator, a Mesterului Manole.
-Al treilea mit se refera la mitul erotic,al Zburatorului
-Al patrulea mit este cel al “Mioritei”

Mitul “Mioritei” ocupa un loc central in universul spiritual al poporului roman si ofera deosebita posibilitate de a sonda in adancurile sufletului romanesc.Ea aduna laolalta 3 straturi,extrem de importante pentru produsul finit.Unul se refera la atitudinea tanarului pastor la aflarea vestii ca ceilalti 2 pastori ii planuiesc moartea.Moartea este acceptata cu resemnare,ideea sa nu il ingrozeste pe pastor,ci din contra accepta intreaga situatie cu o intelepciune s resemnare rar intalnite.Moartea nu este pentru el o obsesie tragica,ci modalitatea de a ajunge in viata de apoi,in viata in care toti sunt nemuritori.Asadar conceptia romanilor legata de moarte,are o mare legatura cu credinta,totul fiind acceptat cu resemnare,fara sa ne revoltam impotriva legilor naturii si divinitatii.Al doilea strat dse refera la aspiratia oculta spre armonia si ordinea universala,iar o posibila crima ar zdruncina echilibrul universal.Ultimul strat este strans legat de Biblie,deoarece in ultima instanta crima devine o jertfa,apoi o inaltare,culminata cu o purificare a sufletului.

Proportiile mitului au crescut atat de tare incat valoarea sa a fost des comparata cu “Divina Commedia” a lui Dante Alighieri.

Mitul prezinta 3 ciobani care coboara in vale cu turmele lor de oi,obicei foarte des intalnit la taranii romani,unul vrancean,unul ungurean,unul moldovean.Miorita,o oita foarte nazdravana ii dezvaluie ciobanului moldovean,ca ceilalti doi ciobani ii planuiesc moartea.

In presimtirea mortii,ciobanasul isi pregateste chiar un eden terestru,ciobanesc:

Oiţă bârsană,
De eşti năzdrăvană
Şi de-a fii mor
În câmp de mohor,
Să spui lui vrâncean
Şi lui ungurean
Ca să mă îngroape
Aice aproape,
În strunga de oi
Să fiu tot cu voi;
În dosul stânii
Să –mi aud câinii.
Aste să le spui,
Iar la cap să-mi pui
Fluieraş de fag,
Mult zice cu drag!
Fluieraş de os,
Mult zice duios!
Fluieraş de soc ,
Mult zice cu foc!
Vântul când va bate
Prin ele-a răzbate
Ş-oile s-or strange,
Pe mine m-or plânge
Cu lacrimi de sânge

În versiunea lui Vasile Alecsandri, acest mit este o capodoperă,si as putea adaga ca va ramane mereu o ilustrare a sufletului romanesc.

Sursa:www.rightwords.ro
www.wikipedia.org

Mitul „Traian si Dochia”

Acest mit reprezinta una dintre variantele legendei legate de numele Dochiei.George Calinescu afirma despre acest mit ca este „rezultatul unei intregi experiente de o viata a poporului roman”.Mitul i-a fermecat pe romancierii nostrii,G.Asachi fiind primul care a formulat acest mit.Despre Dochia se spune ca a fost fiica geto-dacului Decebal.Era extrem de frumoasa si admirata de toti,iar Traian este vrajit de frumusetea ei si isi doreste sa o ia de nevasta.Scopul lui Traian era acela de a da un exemplu romanilor,de a se casatori cu femei dacice.Dochia nu si l-a dorit pe Traian de sot,asadar a decis sa fuga pe muntele Ceahlau.Dar este urmarita de Traian si de trupele acestuia.Intr-un moment de disperare,ea ii cere zeului Zamolxis sa o prefaca in stana de piatra pentru a nu fi nevoita sa se casatoreasca cu Traian.Ascultandu-i ruga atat de disperata si de sincerza,zeul i-a indeplinit dorinta,si a transformat-o pe ea si pe turma sa de oi in stane de piatra.

Baba Dochia

Se spune ca Baba Dochia a avut un fiu care s-a casatorit impotriva dorintei ei.Asadar ea a decis sa ii faca zile fripte norei sale.Intr-o zi foarte rece de iarna,i-a dat norei sale sa spele un ghem de lana neagra pana se face alba,altfel nu mai are ce cauta acasa.Biata fata s-a chinuit sa spele lana,si degetele chiar i-au sangerat,dar lana tot neagra a ramas.De suparare ca nu se mai poate intoarce acasa,fata a inceput sa planga foarte tare.Impresionat de suferinta fetei,Domnul Iisus Hristos i-a aparut in cale,dandu-i o floare rosie si sfatuind-o sa spele lana cu ea.Multumindu-i si fiind cu sufletul acum linistit si impacat,a inceput sa spele lana cu floarea si a constat cu uimire ca lana s-a albit.Fericita a mers la soacra sa cu lana alba,dar supriza.In loc sa fie primita cu laude,a fost primita cu acuze,cum ca Martisor,asa il denumise ea pe Iisus,nestiind cine este, era iubitul ei.
Baba Dochia a pornit cu turma de oi spre munte,fiind convinsa ca a venit primavara,deoarece Martisor avusese o floare.Pe parcursul drumului sau,si-a scos,pe rand,cele 12 cojoace pe care pe imbracase,pana cand dintr-o data,vremea s-a schimbat.Pe cat de frumos si calduros fusese la inceputul zile,pe atat de urat si racoare se facuse acum,chiar incepuse sa ninga si totul in jur sa inghete.Conform legendei,Baba Dochia a inghetat si s-a transformat in stana de piatra.

Legenda reprezinta de fapt lupta dintre Bine si Rau,dintre primavara si iarna,lupta din care mereu iese victorios Binele.Cele 12 cojoace ale Babei Dochia reprezinta lunile anului,iar moartea ei este simbolul sfarsitului anului vechi,al iernii.

Stancile pot fi observate si astazi pe muntele Ceahlau si reprezinta marturia vie a acestui mit romanesc de o frumusete deosebita.

Sursa: www.rightwords.ro
www.wikipedia.org
www.garbo.ro

Un astfel de mit este și cel al Zburătorului sau Sburătorului, o ființă considerată ca fiind malefică, în toate reprezentările sale, indiferent de regiune, și care are la origini cultul focului și reprezentările sale.

Credințele populare îl descriu ca fiind un spirit rău căruia îi place să bântuie, de la miezul nopții până la cântători, furișându-se în casele fecioarelor, ale femeilor însărcinate sau ale văduvelor, sub formă de limbi de foc sau de șarpe pentru a le chinui.

În unele regiuni se spune că acest Zburător este trimis de către cineva, pentru a chinui femeia însărcinată până când pierde copilul. Singurul remediu pentru a scăpa de posedarea ființei supranaturale este dezlegarea prin descântece, făcute în zilele de Marți și Vineri, cu apă neîncepută și un amestec din nouă plante.

Alte mituri îl prezintă ca pe un tânăr respins de femeia pe care o iubea, în viața sa pământeană, și care după moarte a devenit un demon ce chinuie toate femeile lipsite de apărare, prin posedare.

Reprezentările imagistice ni-l arată sub forma unei năluci, a unui balaur cu solzi si de cele mai multe ori ca un diavol înaripat ce pătrunde prin horn sau prin coș și torturează femeia până în zori, lăsându-i o paloare cadaverică pe față, cearcăne în jurul ochilor și o stare de melancolie de-a dreptul bolnăvicioasă. Dacă femeia îndrăznește să se ascundă sau să fugă de el, atunci demonul îi chinuie familia, în chip de răzbunare.

Antropologii văd în el un fel de semizeu, personificând erotismul și drumul inițiatic pe care fata trebuie să îl parcurgă pentru a ajunge la maturitate, de cele mai multe ori pe calea visului. Dubletul lui feminin este Zburătoroaica, o entitate de sex feminin care îi inițiază oniric pe flăcăi în tainele iubirii.

Sursa : www.didactic.ro

Legendele antropogonice româneşti ne dezvăluie faptul că au existat patru cicluri antropogonice, prin care cele două fiinţe gemelare, Fârtatul şi Nefârtatul, au încercat să creeze o făptură demnă de a stăpâni pământul. Astfel, antropogonia, ramură care încearcă să explice creaţia omului ca făptură cosmică pe pământ, cuprinde: spiţa căpcăunilor, spiţa uriaşilor, spiţa oamenilor şi spiţa uricilor (sau a blajinilor). Întâia spiţă, cea a căpcăunilor, a fost rezultatul încercărilor de început ale celor doi creatori ai lumii, şi sunt primele făpturi pe care mitologia românească le menţionează la începutul erei antropogonice. Aceştia, numiţi şi „catcăuni”, au reprezentat o încercare nereuşită: aveau o înfăţişare monstruoasă, erau chinocefali (cap de câine), lătrau în loc să vorbească şi erau antropofagi. Aveau, de asemenea, capacitatea de a vedea zece oameni cu un singur ochi. Locuiau în peşteri şi văgăuni, se ocupau cu culesul roadelor sălbatice şi cu vânătoarea şi se mâncau între ei, iar puţinii căpcăuni care au supravieţuit în al doilea ciclu antropogonic, au mâncat şi oameni.

Căpcăunii au fost distruşi de către uriaşi, reprezentanţi ai celui de-al doilea ciclu, şi creeaţi de către Fârtat şi Nefârtat în primul rând cu scopul de a stârpi prima spiţă nereuşită. După ce au fost înfrânţi, câteva exemplare răzleţe de căpcăuni au supravieţuit până în era omului – Muma Pădurii, Fetele Pădurii, Păduroiul şi Tatăl Pădurii. Aceştia îşi găsesc locul în poveştile populare cu substrat mitic. Spre exemplu, din basmul Cotoşmanul Năzdrăvan, de Petre Ispirescu, aflăm că ameninţarea cu Muma Pădurii este mai îngrozitoare pentru slujitorii zmeilor decât pedeapsa ce ar fi venit din partea stăpânilor de drept: „Întâlnind turmele, spuse aşijderea ciobanilor ce să zică şi ei, căci de unde nu, Muma Pădurii îi va chinui băgându-le mânile în căldarea cu jăratic, până vor muri, şi sufletele lor vor ajunge la munci nesfârşite.”

Extraordinar de interesantă este prezenţa în cadrul Bisericii Creştine Române a unui sfânt mucenic înfăţişat cu cap de câine – Hristofor. Originea acestuia este discutată pe baza unor documente istorice care atestă existenţa unui trib de chinocefali în zona Indiei. Se pare că sursa cea mai credibilă ar fi cartea Indica, a geografului antic Ktesias (secolul al V-lea), unde un întreg capitol este dedicat acestui „trib indian”. Sfântul Mucenic Hristofor este prăznuit la data de 9 mai şi este cel mai uimitor sfânt al Bisericii lui Hristos. În ceea ce priveşte particularitatea sa fizică, există două variante. Prima, care ţine mai mult de tradiţia populară creştină, spune că Hristofor ar fi fost un tânăr neînchipuit de frumos care s-a rugat la Dumnezeu să-i ia frumuseţea, pentru a nu mai sminti oamenii. A doua variantă spune că făcea parte dintr-un trib de chinocefali. Deoarece s-a convertit la creştinism, a fost ucis şi astfel a devenit martir. În unele icoane este reprezentat purtându-şi capul de câine pe o tavă. Pentru mai multe informaţii cu privire la Sfântul Hristofor – Sfântul Mucenic Hristofor Chinocefal

Revenind la antropogonia românească, uriaşii, care au curăţat pământul de odioasele făpturi antropofage, vor dispărea la rândul lor în lupta împotriva Fârtatului şi a Nefârtatului. Vor fi urmaţi de oameni, în al treilea ciclu antropogonic, care se află încă în desfăşurare. Blajinii, care vor domina al patrulea ciclu, există deja pe pământ, trăiesc în umbra oamenilor şi îi ajută, iar atunci când era oamenilor va ajunge la un final, blajinii vor fi consideraţi în sfârşit fiinţele perfecte, în stăpânirea cărora trebuie să se afle pământul.

Surse: Romulus Vulcănescu – Mitologie română; Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1985

Petre Ispirescu – Basme; Junimea, Iaşi, 1987

crestinortodox.ro

Ea a doua zi se mira, cum de firele sunt rupte,

Si-n oglind-ale ei buze vede vinete si supte-

Ea zambind si trist se uita, sopoteste bland din gura:

-„ Zburator cu negre plete, vin’ la noapte de ma fura.”

[Mihai Eminescu - Calin( file din poveste) ]

Zburătorul era și încă mai este o figură foarte importantă a mitologiei românești. Închipuit ca entitate malefică acesta întrunește câteva caracteristici foarte specifice, ce îl diferențiază de alte figuri fantastice de pe mapamond.

ASPECT:

Zburătorul are ca principal scop acela de a seduce si de aceea înfățișarea sa va fi pe măsură, el întruchipând un tânăr voinic și frumos. G. Călinescu afirmă că „Zburătorul (…) este un demon frumos, un Eros adolescent, care dă fetelor pubere tulburările şi tânjirile întâiei iubiri”.

Unele surse atestă existenta unor elemente distinctive față de amantul uman și anume solzi argintii pe corp și aripi mari si albe. Pentru a reuși să pătrundă neobservat în casa tinerelor fete acesta se poate metamorfoza în șarpe, zmeu, porc, câine sau sul de foc.  Uneori putea să se transforme chiar în iubitul victimei sale, păcălind-o astfel să își petreacă întreaga noapte cu el.

EFECTE:

În primul rând trebuie să menționam că victimele sale erau de cele mai multe ori fete tinere si nemăritate sau proaspăt căsătorite și că doar uneori printre cele pe care le supunea farmecelor sale se puteau număra și văduvele sau femeile părăsite. Zburătorul are efecte pe moment plăcute dar negative asupra tinerelor fete. Aceste suferă de un chin necunoscut, ce le provoacă dependenta, uneori chiar ajungându-se până la sentimente de dragoste față de acest Zburător. Această tulburare a simțurilor pe care le-o provoacă nu este însa una fizica, el nu atacă ci doar își tulbura victima la nivel psihic. Efectele vizibile asupra tinerei fete nefiind cauzate in mod direct de el ci de lipsa somnului, de neîmplinire si de stări patologice. Astăzi efectul Zburătorului este socotit a fi provocarea unei hipersexualitați ce nu este niciodată împlinita.

ALUNGARE:

Zburătorul putea fi alungat prin practicarea medicinii magice intr-un ritual numit „deszburatoritul” bolnavelor. Una dintre cele mai esențiale masuri era descântecul căruia i se alătura utilizarea plantelor de leac printre care și leurdă, avrămeasă, leuştean, odolean, sînger, mătrăgună, iarba ciută, muma pădurii şi iarba zburătorului. Plantele erau utilizate pentru prepararea unor băi. Daca acestea nu aveau efectul așteptat se recurgea la alte rituri de medicina magică cum ar fi : ungerea ușilor și a ferestrelor cu usturoi, înfigerea unui cuțit în bătătura ușii sau înfigerea a patru cuțite în cruciș pe acoperiș. De asemenea se puneau prin casă săculețe cu buruieni descântate sau se dădea foc plantelor mirositoare in vatră.

FIGURI APROPIATE:

de cea a Zburătorului sunt puține. Se spune ca Zburătorul nu era un vampir si nici un demon al morţii întrucât efectul sau este doar unul oniric-erotic. Însa este socotit a fi apropiat Incubilor: alte figuri fantastice ce simbolizează toate formele de sexualitate și ce, asemenea Zburătorului, tulbură femeile in timpul nopții și le suge viața. Spre deosebire de Zburător un Incub poate avea copii iar victimele sale nu sunt doar fetele tinere. Incubii au si un corespondent feminin,la fel de cunoscut: Sucubele. Si Zburătorul tradițional romanesc are un astfel de corespondent numit Zburătăroaică însă figura acesteia este mult mai puțin cunoscuta.

Zburătorul și moroii, strigoii si vampirii alcătuiesc un impresionant portret mitologic al zonei României, în parte datorită unicității acestora și in parte datorită modului în care sunt percepute și azi în popor.

Surese:

http://ro.wikipedia.org/wiki/Zbur%C4%83torul

http://www.gk.ro/sarmizegetusa/univers_rominesc/zburatorul.htm

Ielele sunt cele trei fete ( in unele mituri sapte) binecunoscute in mitologia romaneasca. Se spune ca ele au puteri supranaturale, si isi fac aparitia noaptea, in locuri retrase, chiar pustii, de exemplu in paduri. Imbracate sumar, mereu vesele si razand, foarte seducatoare, se zice ca daca sunt vazute in timpul dansului, ele il pedepsesc pe cel care a “tras cu ochiul”, il atrag cu cantecul lor, si danseaza in jurul lui de trei ori pana cand acesta isi pierde constiinta. Iar in locul unde a avut loc hora, terenul ramane ars. Unele legende spun ca ar fi fost preotesele unei zeitati dacice, iar unele ca ele au fost fiicele lui Alexandru Macedon. In cea din urma legenda, ele se numesc: Catarina, Zalina şi Marina.

Din clasa ielelor fac parte si sanzaienele.

Alte superstitii pomenesc ca daca cineva bea apa din acelasi loc in care au baut ele, “il pocesc”. Ele sunt de o frumusete rara, invizibile ziua, vizibile doar noaptea cu un efect fatal. Se spune ba ca au aripi, ba ca atunci cand calatoresc folosesc o trasura trasa de cai de foc. Numele de “iele” vine, dupa cum mi s-a povestit mie in copilarie, de la faptul ca nu aveai voie sa le pronunti numele pentru ca atunci ele isi faceau aparitia langa tine. Asa ca erau aduse in discutie sub forma pronumelui personal la persoana a treia, plural, feminine: “ele”, pe atunci “iele”.

De-a lungul anilor mitul ielelor a speriat multa lume, dar i-a si inspirit pe multi artisti. Iata cativa: Bogdan Petriceicu Haşdeu  in “Magnum Etymologicum Romaniae”, Dimitrie Cantemir in “Descriptio Moldaviae”, Mircea Eliade, “La tiganci” , Camil Petrescu, “Jocul Ielelor”etc

Surse: www.wikipedia.com

„… unde îi ieşi înainte balaurul plesnind din coadă şi încolăcindu-se; din gurile lui ieşea văpaie de foc, şi limbile îi jucau ca nişte săgeţi arzătoare…” – astfel ne prezintă Petre Ispirescu imaginea demonicei creaturi în basmul Ileana Sînziana. Reptila este una ce pendulează între teluric şi celest, balaurul românesc neavând întotdeauna aripi precum dragonul. Originea etimologică a denumirii de balaur nu putut fi stabilită cu exactitate, însă se crede că ar proveni dintr-o rădăcină tracică, motiv pentru care nu are un echivalent perfect în nicio limbă.

Balaurul este la origine un şarpe care şi-a schimbat forma şi însuşirile în urma unei claustrări iniţiatice. Astfel, se poate transforma în balaur şarpele care zace timp de şapte sau nouă ani în vizuina lui. De-a lungul acestei perioade, el trebuie să se hrănească numai cu insectele şi stropii de apă care pătrund până la el. Şarpele creşte în lungime, trupul i se îngroaşă şi îi cresc aripi şi picioare scurte, puternice. În fiecare an îi creşte câte un cap, la finalul claustrării având şapte sau nouă capete, în funcţie de timpul petrecut sub pământ.

De asemenea, se mai pot transforma în balauri şerpii care au trăit trei vieţi de om, în tot acest timp făcând numai rău. Aceşti balauri au două capete, unul în poziţie normală şi unul la coadă. Dacă un astfel de balaur are două cozi, numărul capetelor se dublează.

Fiind făpturi mitice cu puteri supranaturale, balaurii nu pot muri de o moarte naturală. Numai o altă forţă supranaturală îi poate înfrânge, întotdeauna într-un mod violent. Personajele care pot interveni întru salvarea lumii de mânia distrugătoare a balaurului sunt trei la număr: sfântul militar, în acest caz Sfântul Gheorghe, Făt-Frumos – reprezentant al Soarelui, şi solomonarul – practicant al demonologiei, deci în măsură să controleze fiinţa demonică.

Conform credinţelor relatate de legendele mitologice româneşti, balaurii se împart în trei categorii. Prima categorie este cea mai răspândită şi este aceea a balaurilor de cetăţi. Denumirea marchează cadrul în care acţionează balaurul: un oraş, o cetate sau un sat. El nu distruge aşezarea atâta timp cât oamenii îi plătesc un tribut periodic, care de obicei constă într-o tânără fată ce urmează să fie devorată. Tributul este cerut la o lună sau, cel mai frecvent, la un an. S-ar părea că balaurul înfrânt de Sfântul Gheorghe ar aparţine acestei prime categorii, deoarece pe fundalul prea bine cunoscutei icoane poate fi observată o cetate, precum şi o domniţă ce asistă la înfiorătorul spectacol.

A doua categorie este aceea a balaurilor din câmpie şi pădure. Aceştia sunt şerpi gigantici ce vieţuiesc în câmpii pustii de tipul Bărăganului, sau în codri, ascunşi în scorburile unor arbori bătrâni, ori în peşteri.

Balaurii de apă fac parte din a treia categorie, iar cei mai reprezentativi sunt cei din iezerele de munte. Pe aceştia îi încalecă solomonarii pentru a încărca norii de ploaie cu apa din guşa lor. Imaginea balaurului purtător de nori de ploaie este specifică mitologiei agrare a zonelor cu fertilitate redusă. În unele credinţe, există balauri ce poartă nori albi şi balauri ce poartă nori negri. Aceştia se luptă în cer, în timpul luptei scoţând foc pe nări, iar atunci când se lovesc cu cozile, cerul se zguduie. Balaurul care câştigă lupta determină starea anotimpului: mănos sau secetos.

O explicaţie a prezenţei imaginarului balaurului în cultura română, respectiv a dragonului în restul Europei, ar putea fi aceea că această vietate aminteşte de dinozauri, sugerând că la baza mitului ar sta descoperirile arheologice din paleozoologie. Indiferent de răspunsurile logice care se încearcă a fi oferite, modul în care un şarpe devine balaur, precum şi categoriile în care balaurul este încadrat, nu pot decât să fascineze.

Surse:

Romulus Vulcănescu – Mitologie română; Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1985

Petre Ispirescu – Basme; Junimea, Iaşi, 1987

Cei care au incercat de secole sa pastreze intacte basmele si pomele si sa descrie cat mai bine obiceiurile si traditiile legate de diferite evenimente din an, au fost istoricii, poetii si scriitorii. Traditiile si obiceiurile legate de perioadele fixe din an sunt, colindele- de Craciu, sorcova- de Anul Nou, sau martisorul- legat de venirea primaverii, se sarbatoreste in 1 martie. Mai sunt si alte obiceiuri legate de invocarea ploii, Paparuda, sau Ursul si Capra din iarna, dar acestea sunt doar obiceiuri presupuse a avea origine pro-crestine.

Cel caruia i-a placut sa colectioneze si sa transmita mai departe miturile si basmele din folclor, a fost Ion Creanga, care prin stilul sau inconfundabil a reusit sa dea viata unor povesti precum “Harap-Alb” sau “Fata babei si fata mosului”, povesti care sunt si astazi printre cele mai indragite de cei mici si nu numai. Basme precum “Fat-Frumos” sau “Praslea cel voinic si merle de aur”, au fost culese si editate de Petre Ispirescu, in secolul XIX. Basmele lui cocentrandu-se in jurul personajelor fanastice precum Ileana Cosanzeana, Zmeul, Capcaunul, Zana cea buna sau malefica Muma Padurii.

Printre fiintele fabuloase se numara Lucafarul, care este asociat in folclorul romanesc cu demonii, dar se face aluzie si la tiranul Hyperion, conform mitologiei grecesti. Alt personaj des intalnit in mitologia romana, este Muma Padurii, considerata o vrajitoare, o femeie urata, care sperie locuitorii si traieste singura. Deseori este dusmanul personajului pozitiv, eroul o invinge insa de fiecare data. Zanele sunt personajele din mitologia romana fara de care basmele sau povestile nu ar avea farmec. Zanele sunt de doua categorii: bune si rele. Cele bune sunt preponderente numeric si categorial, ele sunt fecioare frumoase, zvelte, foarte tinere, prielnice omului cinstit.

Din categoria eroilor face parte Fat-Frumos, care in mitologia romana este un personaj pozitiv, care in majoritatea povestilor se lupta cu balauri, zmei si vrajitoare, pentru a-si elibera aleasa inimii, Ileana Cosanzeana. Ileana Cosanzeana este personajul feminin principal din basmele mitologiei romanesti, corespondentul feminin al lui Fat-Frumos, mai bine spuns este idealul feminin al acestuia.

Greuceanu, este eroul care a mers in cautarea Lunii si a Soarelui, furate de zmei. Dupa lupte crancene cu cei trei zmei si zmeoaicele, sotiile lor, Greuceanu a reusit sa redea oamenilor Soarele si Luna, lumina cea de toate zilele.
Pentru noi, romanii, basmele si miturile ne-au fascinat de secole, iar acum este mult mai usor sa ne citim sau sa ascultam povestile copilariei, ele fiind la indemana la orice ora.

Prin cosmogonie înţelegem transformarea unei părţi din Haos în Cosmos. La această transformare poate lua parte un singur personaj sau un cuplu de personaje. În ceea ce priveşte cosmogonia română, majoritatea legendelor spun că la început erau două fiinţe gemene, Fârtatul şi Nefârtatul, care pluteau deasupra apelor primordiale. Cel care vine cu ideea de a creea un loc pe care să se poată odihni este Fârtatul, care îl trimite pe Nefârtat să aducă nisip de pe fundul mării în numele lui. Nefârtatul încearcă de două ori să ia nisip însă eşuează pentru că nu ia în numele Fârtatului, iar a treia oară, când ia în numele amândurora, reuşeşte să-i aducă fratelui său geamăn foarte puţin. Fârtatul modelează din puţinul nisip adus o turtă pe care o întinde destul pentru a se putea culca amândoi. În timpul nopţii, Nefârtatul plănuieşte să intre singur în stăpânirea Pământului şi încearcă să-l înece pe Fârtat în mare. Însă cu cât îl rostogoleşte mai mult pentru a-l arunca, cu atât Pământul se măreşte şi ajunge de dimensiunile pe care noi le vedem azi.

Două mituri importante pentru cosmogonia română sunt acela al arborelui şi al şarpelui. O legendă spune că de supărare Dumnezeu şi-a aruncat baltagul în apă şi de acolo a apărut un arbore sub care stătea Diavolul. Deşi nu se spune despre ce arbore este vorba, se crede totuşi că acesta ar putea fi bradul. Mitul arborelui cosmic este esenţial pentru că reprezintă un axis mundi în jurul căruia se construieşte întreg Cosmosul. Lucrurile se complică atunci când apare şarpele cosmic. Cu privire la el, există două credinţe. Una spune că şarpele a preexistat Cosmosului şi a ieşit odată cu arborele cosmic, alta spune că a fost creat la zidirea Cosmosului de către Nefârtat.

În ceea ce priveşte a doua variantă, se crede că Nefârtatul s-a jucat într-o noapte cu o bucată de pământ şi a creat şarpele, care l-a convins să îl înece pe Fârtat. Fârtatul, pentru a se răzbuna, a luat şarpele şi l-a aruncat în hău spunându-i să se încolăcească în jurul Pământului de nouă ori şi să-l ferească de prăpădul apelor. Astfel apare o nouă viziune a Căii Lactee şi a spiralei, care este adeseori întâlnită în ritualurile magico-religioase ale românilor. Supărat pe rolul pozitiv care i s-a dat şarpelui, Nefârtatul s-a folosit la rândul lui de spirală pentru a cauza distrugeri: vârtejul, uraganul; şi a creat cochilia melcului pentru a se ascunde în ea când moare melcul.

După problema facerii Pământului apare aceea a creerii munţilor şi văilor. Aici există de asemenea mai multe legende şi variante, în care rolul principal se pare că este deţinut de unele animale precum ariciul şi albina. O legendă bucovineană spune că munţii şi văile au fost create pentru că atunci când Diavolul l-a rostogolit pe Dumnezeu pământul s-a întins prea mult iar apele nu mai aveau loc. Atunci Dumnezeu a trimis-o pe albină să îl întrebe pe arici ce ar trebui să facă. Ariciul a refuzat să îl ajute pe Dumnezeu spunând că el este atotştiitor şi nu are nevoie de ajutorul lui. Însă albina nu a plecat, ci a ascultat la uşă şi a aflat că apa va avea loc când se vor face dealuri, văi şi văgăuni. Albina îi spune lui Dumnezeu secretul, iar ariciul o blestemă ca oamenii să-i mănânce scârna. Dumnezeu o binecuvântează făcând din scârna ei miere. Într-o legendă din Ţara Românească albina este înlocuită de muscă. În alte cazuri, ariciul intră sub pământ şi ridică cu spinarea sa munţii şi dealurile. Există şi variante în care cel trimis la arici este Sfântul Petru.

Deşi foarte diferite de legendele cosmogonice ale altor popoare, cele româneşti impresionează prin simplitate, umor şi chiar ingeniozitate. Dorinţa omului a fost aceea de a da un rol fiecărui lucru şi fiecărei vietăţi pentru ca totul să se afle în armonie.

Surse:

Tudor Pamfile – Povestea lumii de demult după credinţele poporului român; Paideia, Bucureşti, 2002

Romulus Vulcănescu – Mitologie română; Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1985

Sursă poze: scriptura.uv.ro

Legenda uriaşilor

„În vremuri de demult, pe când zmeii se băteau prin fundăturile pădurilor trăia un neam de uriaşi pe muntele Ceahlău, popor de oameni grozav de înalţi şi tari. Şi-au adus cu dânşii nişte vite, un soi de bouri, cu coarne scurte, şi-i păşunau toată vara pe plaiurile muntelui, până da omătul. Atunci coborau oamenii cu vitele lor, către apus şi miază-zi, spre Valea Jitanului, care de atunci şi până acum aşa îi spune.

Dar într-o iarnă, a dat în ei o molimă de s-au prăpădit bătrâni şi tineri şi bouri. Ar mai fi scăpat doi, o fata şi un baiat. Aceştia, luând puţinii bouri ce erau feriţi de crunta boală, s-au urcat sus în plaiul muntelui. Şi numai ce le-a trecut prin gând celor doi tineri: să ridice acolo sus fiecare câte un turn, doar i-o vedea şi oamenii dinspre soare răsare. Şi aşa au tot cărat lespezi şi stânci. Băiatul a ridicat un turn mai mare şi mai lat, iar fata unul mai mic, după puterile ei. Oamenii din văi priveau miraţi cum se ridicau zi de zi aceste piscuri prea măreţe. Numai că în ziua în care îşi schimba codrul faţa verde,  în ziua de Probajini, numai ce trăsni în pereţii muntelui, nori de zloată şi de gheaţă prăbuşindu-se curmând orice viaţă pe tot cuprinsul muntelui. Şi peste ceasuri, când mândrul soare şi vânturile limpeziră hăul, cu-n stânjen se săltase Ceahlăul.

După ce s-au scurs puhoaiele, oamenii din vale nemaivăzând pe cei doi tineri uriaşi şi nicio mişcare în munte, s-au urcat pe culme şi i-au căutat. Într-un târziu au dat de ei turtiţi sub greutatea gheţii. Le-au zidit mormânt de piatră, acolo unde i-au găsit. În anul celălalt au venit iar oamenii, tot de Probajini, şi au adus o toacă pe care au înţepenit-o acolo sus, pe vârful cel mai înalt. Şi de atunci, în fiecare an, de ziua aceea, poporul de prin văi şi lunci, bărbaţi, femei şi copii, fac o slujbă în sobor, cinstind mormântul acelor uriaşi. Şi iacă aşa, de atunci, turnului mai mare îi zice Toaca, iar celuilalt îi spune Panaghia. De sub Toaca, printre turnuri în jos, acolo unde lumina-i fără spor, e jgheabul acesta fioros de-i spunem noi „Jgheabul Urieşilor”.”

Necropola de uriaşi

„Poveştile“ oamenilor despre uriaşii care au locuit pe acele meleaguri au şi dovada concretă: o necropolă cu schelete de uriaşi. Aceasta a fost descoperită întâmplător, în urmă cu peste 20 de ani, când s-a hotărât ca în Scăieni să se planteze o livadă de meri. Săpând pe o colină, sătenii au descoperit schelete uriaşe, măsurând în jur de 2,40 metri.

Uriaşii apar în scrierile filosofilor antici

În scrierile lui Herodot se regăsesc mărturii despre unul dintre cele mai glorioase şi nobile triburi ale vechimii: teutarii, cărora le mai spunea şi tartari sau tatani. Din aceste denumiri derivă „tatarii“, cu înţelesul de „tatani. Acelor „teutari“ străbuni li se atribuie fortificaţiile munţilor Carpaţi, acele ziduri ciclopice ce se întind pe culmile muntoase, ale căror ruine se văd şi astăzi între Turnu Roşu, Sibiu, Sebeş, Orăştie, Haţeg, Vulcan şi în munţii Buzăului. Homer relatează că aceştia erau „favoriţii zeilor şi că îi întreceau pe toţi în înălţime, forţă şi frumuseţe“.. Tot ei au fost cei care au înălţat dolmene şi au confencţionat cele mai frumoase unelte din piatră. Aristotel le atribuie cele dintâi construcţii sub formă de turnuri ciclopice de apărare, ridicate pe culmi.

După toate aceste mărturii care atestă existenţa uriaşilor, tind să cred că există un strop de adevăr în legenda relatată de bunicul meu.