Mihail Sebastian a devenit o personalitate importantă în domeniul literaturii române mai ales prin piesele de teatru publicate. Deşi forţa scriitoricească este relevată din operele lui, puţini îi cunosc viaţa personală şi perioada de zbucium care i-a fost dat să o trăiască.

Jurnalul său este un exemplu grăitor al destinului evreilor intelectuali prinşi în jocurile politice ale vremii. Acesta a fost publicat postum în anul 1996 şi de-a atunci a intrat în atenţia istoricilor şi intelectualilor români şi din străinătate.

Structura jurnalului este mai mult personală şi completează atmosfera anilor interbelici. Mihail Sebastian i-a avut contemporani pe Mircea Eliade, Camil Petrescu, Eugen Ionesco, Emil Cioran, Nae Ionescu, aceste personaje animând cercurile intelectuale interbelice.

Jurnalul, care se poate interpreta la mai multe niveluri, este în primul rând un jurnal intim,o radioscopie a forului interior, a  zbuciumului legăturilor amoroase trăite. De altfel unul dintre aceste amoruri, acela pentru Leni, o actriţă de la Teatrul Naţional, îl inspiră să creeze personajul feminin principal din piesa de teatru „Jocul de-a vacanta”.

Este de asemenea un jurnal de creaţie, în care autorul îşi notează toate etapele procesului de constituire a operelor sale. Aici descrie preocupările lui pentru opera lui Proust, pentru jurnalul lui Jules Renard şi atenţia acordată diferitelor studii asupra unor autori de circulaţie internaţională. Toate proiectele lui oferă o notă autentică jurnalului, susţinând în acelaşi timp un paralelism între produsul final al creaţiei şi ideea iniţială.

Partea cea mai întunecată a jurnalului o constituie problema antisemitismului, problemă care l-a afectat pe autor în măsura în care el însuşi era evreu. Totuşi, jurnalul lui Mihail Sebastian nu este un „jurnal al fericirii”, conştiinţa autorului trecând de bariera evenimentelor şi analizând totul cu o complexitate marcată de decepţii şi înfrângeri continue.

Legat de condiţia lui ca artist împresurat de nenumărate atrocităţi, al cărui fir se vede incapabil să le rupă, Camil Petrescu îl descrie pe Mihail Sebastian ca fiind un „veritabil Ladima”.

Destinul tragic al scriitorului vibrează parcă din ultimele cuvinte însemnate în jurnal. De altfel tot jurnalul rezonează pe motivul universal al singurătăţii şi regretelor. Chiar dacă era anul sfârşitului atrocităţilor, Mihail Sebastian simte deasupra lui pasărea neagră a morţii: „Simt nu ştiu ce fel de oboseală veche şi duc cu mine, peste tot, incurabila mea singurătate. Ultima zi a anului. Mi-e ruşine să fiu trist. Este totuşi anul care ne-a redat libertatea. Peste toate amărăciunile, peste toate suferinţele, peste toate deziluziile rămîne totuşi acest singur fapt fundamental.”