… sau atunci când se lasă cortina.

Despre proza fantastică a lui Mircea Eliade s-au scris multe, iar de citit sunt citite în general nuvelele cu care ne întâlnim în liceu – La ţigănci, Nopţi la Serampore sau Domnişoara Christina. Dacă ne stârnesc sau nu curiozitatea în liceu, depinde de firea fiecăruia. Dacă le înţelegem, depinde şi de fire şi de eventualele lecturi pe care le avem pe tema relaţiei dintre sacru şi profan. În rândurile ce urmează am ales să vă prezint o nuvelă aproape necunoscută, ocupantă a doar 10 sau 15 pagini, trecută cu vederea de cei mai mulţi cititori – Adio!

Acţiunea începe cu declaraţia Profesorului – „Dacă ar fi să scriu o piesă de teatru…” – şi continuă cu imaginarea unei săli de teatru şi a modului în care piesa ar decurge. Publicul este din cel mai ales, tineri cu studii şi aspiraţii înalte, domni şi doamne ce au aprofundat o vară întreagă cultura orientală, temeinic pregătiţi pentru debutul din toamnă a celei mai promiţătoare piese, Adio! Aflaţi după o îndelungată aşteptare în sală, sunt concentraţi asupra scenei, cu sufletul la gură. În scenă intră un singur actor care priveşte pierdut în sală şi spune de trei ori „Adio”, adăugând „Atât am avut de spus.” Actorul dispare şi pe scenă nu mai apare nimeni. Cortina fusese lăsată de la bun început. Publicul începe să se agite, iar atunci când nu se întâmplă nimic vrea să-şi ceară banii înapoi. Când agitaţia devine insuportabilă, de după cortină apare un actor timid care încearcă să îi liniştească, spunându-le să aibă răbdare, căci piesa este în plină desfăşurare în spatele cortinei, scenele sunt de o deosebită importanţă, actorii au renunţat la roluri importante pentru a avea ocazia să joace aici. Este nevoie de linişte pentru că dialogurile şi monologurile din spate constau în tăceri adânci şi şoapte. Publicul nu înţelege, când gălăgia devine iarăşi ameninţătoare pentru buna desfăşurare a piesei, de după cortină apare Melania, o tânără dansatoare căreia i se oferise rolul Melaniei în piesa Profesorului. Când nici Melania nu îi poate convinge pe spectatori, apare Directorul.

Monologurile celor trei personaje care îşi fac cu greu apariţia în faţa publicului sunt lungi şi de o profundă simbolistică. Directorul le explică faptul că Adio! este o piesă ce încorporează întreaga istorie a religiilor. Pentru spectatori cortina este lăsată, pentru actori ea nu are nicio importanţă: „Viaţa cunoaşte scene, şi se poate spune că e împărţită în acte, dar cortina se lasă o singură dată.” Când publicul vine cu ideea că ea se lasă în momentul când moare un om, Directorul îl contrazice. Cortina se lasă atunci când moare un zeu. În cazul lumii occidentale s-a lăsat în momentul în care Nietzsche a declarat „Dumnezeu a murit!” Prin urmare, publicul nu mai are acces la sacru, la ceea ce se joacă dincolo de cortină, istoria a mii de ani de religiozitate. Deşi publicul spune că înţelege pentru că s-a pregătit intens pentru atingerea cunoaşterii ce ar fi urmat să i se înfăţişeze pe scenă, el este departe de Adevăr. Oamenii se pierd în detalii, încearcă să stabilească dacă atunci când Melania a început să spună Crezul a plagiat sau nu textul decis în cadrul Conciliului de la Niceea. Astfel pierd esenţa Simbolului Credinţei. Spre final decid că de o deosebită importanţă este motivul pentru care actorul de la început a spus „Adio!” de trei ori şi nu o dată sau de două ori. Întrebat, Profesorul, mintea din spatele întregii piese, declară că nu ştie. Dintre toate simbolurile înfăţişate în monologurile actorilor, oamenii se opresc tocmai la cel care nu are nicio semnificaţie. Comunicarea fiind imposibilă, dezamăgirea este de ambele părţi. Singura soluţie este ca această piesă să nu fie scrisă niciodată, decizie pe care Profesorul o ia în final.

„Adio!”, cuvântul cheie al nuvelei, reprezintă momentul în care Dumnezeu şi-a luat rămas bun de la omenire atunci când a fost declarat mort. Ultimul strigăt, „Adio!”, nu a putut fi auzit decât de copii şi de câteva mame ce îşi ţineau copiii la sân. Actorii sunt cei iniţiaţi, cortina este obstacolul ce stă în calea omului modern, creat chiar de el, acum neştiind unde să îl caute pe Dumnezeu. Aceasta nu este singura nuvelă în care Mircea Eliade prezintă spectacolul de teatru ca formă de revelaţie. Aceeaşi temă se regăseşte şi în nuvelele Uniforme de general şi Incognito la Buchenwald. De asemenea, prin întreaga sa proză fantastică Eliade ne spune că atingerea transcendenţei este posibilă în locurile cele mai banale din jurul nostru: o pivniţă (Pe strada Mântuleasa), un bordel (La ţigănci), o sală de teatru (Adio!).

Recomand această nuvelă celor care îl citesc cu plăcere şi interes pe Mircea Eliade. De asemenea, dacă tot suntem la proza fantastică a acestui mare scriitor, mai recomand Les Trois Grâces, Pe strada Mântuleasa, Nouăsprezece trandafiri şi Tinereţe fără tinereţe, care a avut parte în anul 2007 de o ecranizare semnată Francis Ford Coppola.