I.L. Caragiale7.8104

Contemporan cu Mihai Eminescu şi Ion Creangă, I.L. Caragiale se situează între marii clasici ai literaturii române. Având o personalitate contradictorie a fost nevoit, asemenea celor doi, să înfrângă cu greu prejudecăţile contemporanilor, iar adevărata valoare a operelor sale a fost pe deplin recunoscută abia după moartea sa.

I.L. Caragiale s-a născut la 30 ianuarie 1852 în satul Haimanale din judeţul Prahova (azi I.L. Caragiale, judeţul Dâmboviţa), într-o familie de condiţie modestă. Studiile primare şi gimnaziale şi le-a făcut la Ploieşti, după care s-a înscris la Conservatorul din Bucureşti. Aici a urmat cursuri de declamaţie şi mimică din anul 1868 până în anul 1870. După moartea tatălui său se mută împreună cu mama şi sora sa în Bucureşti şi devine sufleor şi copist la Teatrul Naţional, în urma propunerii lui Mihail Palady. Pe Mihai Eminescu îl cunoscuse în anul 1868, când poetul ocupase acelaşi post în trupa aceluiaşi Mihail Palady.

Drumul către aria politică îi este marcat de perioada 1873-1878, când scrie la gazete de orientare liberală. Între 1878 şi 1881 este redactor la ziarul conservator Timpul, în 1885 scrie la Voinţa naţională, în 1889, la Constituţionalul junimist, însă abia în anul 1896 începe să publice sub semnătură la ziarul conservator Epoca. Pentru Caragiale jurnalistica a însemnat în primul rând un mijloc de subzistenţă, apoi o speranţă de promovare socială şi politică şi un teren de exerciţiu literar. Pentru creaţia literară sunt importante editarea şi redactarea revistei Claponul (1877), a bisăptămânalului Moftul român şi rubrica fixă Notiţe critice (1899-1901) la cotidianul Universul. La cel din urmă îşi reia colaborarea în 1909 şi tot aici îşi publică şi majoritatea textelor din principalele sale volume de proză: Momente (1901) şi Schiţe nouă (1910).

În anul 1878 are loc un eveniment major în cariera de dramaturg a lui Caragiale, şi anume apropierea de Junimea şi de Titu Maiorescu. În cadrul întâlnirilor societăţii îşi va citi pe rând toate comediile, care vor fi publicate în revista Convorbiri literare. Titu Maiorescu este cel care îl apără împotriva denigratorilor cu autoritatea lui de critic literar, studiul Comediile d-lui Caragiale (1885) urmărind să contracareze acuzele de imoralitate şi partizanat politic aduse dramaturgului. În timp raporturile cu gruparea ieşeană suferă o ruptură cauzată atât de complicaţii politice, cât şi de probleme personale.

Pentru Caragiale relaţia cu teatrul continuă şi în domeniul criticii, el publicând în 1878, în România Liberă, textul Cercetare critică asupra teatrului românesc. Denunţă corupţia presei de către lumea teatrală şi impostura plagiatelor, ideile lui pledând pentru un teatru autonom, orientat către cerinţele publicului.

„Bucureştii au nevoie de un teatru care, liber de orice legături oficiale, să se-ntreţină cu cinste artistică din propria-i activitate, – un teatru făcut cu talente reale, cari să se impună publicului, nu cu mediocrităţi şi nulităţi îngăduite, cari n-ar putea trăi fără miluire oficială, – un teatru condus cu adevărată competenţă; cum am zice: publicul bucureştean are nevoie de un teatru care să aibă nevoie de public.”

În anul 1888, când îşi făcuse deja un nume prin publicarea şi reprezentarea comediilor sale, I.L. Caragiale preia conducerea Teatrului Naţional, cu titulatura de director general al teatrelor. Dă dovadă de o bună organizare şi de multă responsabilitate, optând pentru piesele uşor de pus în scenă şi al căror succes era asigurat. Demisionează însă un an mai târziu în urma presiunilor din interiorul, dar şi din exteriorul teatrului.

În 1903 şi 1904 dramaturgul călătoreşte cu familia prin Europa şi se stabileşte la Berlin. Această mutare reprezintă un exil voluntar la care a apelat în urma nemulţumirilor suferite în ţară, însă continuă să urmărească evenimentele politice din România cu mult interes. Moare la 9 iunie 1912, după ce refuză participarea la serbările omagiale organizate la Bucureşti, la împlinirea a 60 de ani.

A lăsat în urmă cele mai valoroase opere ale dramaturgiei româneşti, piese care nu au încetat să fie reprezentate pe scenele din toată ţara: O noapte furtunoasă (1879), Conul Leonida faţă cu Reacţiunea (1880), O scrisoare pierdută (1884), D-ale carnavalului (1885). Ca şi fire, a fost un om foarte mobil în inteligenţă, temperament şi comportament, această mobilitate transformându-l într-un personaj contradictoriu. Semenii au avut păreri împărţite cu privire la persoana sa, unii considerându-l superficial şi cinic, alţii declarându-l foarte emotiv, impresionabil şi de o profundă limpezime intelectuală şi sufletească.

Sursă: Comediile lui I.L. Caragiale; Introducere, comentarii, dosar critic, note şi bibliografie de Liviu Papadima; Bucureşti, Humanitas, 1996

Sursă fotografii: wikipedia.ro