Jurnalul de la Tescani, publicat în anul 1993 la Editura Humanitas, este o cărţulie de aproximativ 130 de pagini în care Andrei Pleşu a adunat fragmente scrise în perioada „exilului” său la Tescani. Este ceea ce se poate numi o „carte de suflet”. Deşi este uşor de citit, cere ca la fiecare fragment să te opreşti şi să meditezi asupra celor spuse, mai ales atunci când se întâmplă să te regăseşti în cuvintele autorului. Chiar dacă prezintă păreri intime asupra oamenilor, situaţiilor şi mediului înconjurător, are totuşi un caracter universal, căci aceste impresii consemnate nu sunt neapărat ceva nou, ci ceva ce trăim în fiecare zi însă nu avem capacitatea de a exprima în cuvinte aşa cum reuşeşte un om de cultură şi un artist. Pe de altă parte, Jurnalul prezintă şi o stare de tristeţe trăită de omul care are înzestrarea de a privi mai adânc în esenţa lucrurilor, astfel realizând că nu poate salva această esenţă de degradarea la care este supusă de societate. În final cartea se materializează ca o împletire de sentimente, opinii, observaţii, mirări, tristeţi, regrete şi revolte.

În general Pleşu face referire la modul în care cultura şi omul de cultură se raportează la natură, la propria creaţie şi la Dumnezeu. Spre exemplu, undeva la începutul cărţii vorbeşte despre pictori ca fiind „singurii oameni ai spiritului care mai muncesc, azi, în natură şi care mai au simţul pur al imediatului”. Cred că prin această simplă remarcă, autorul atacă două hibe ale lumii moderne: aceea a tehnologiei care pune în umbră natura şi o distruge, şi aceea a omului modern care nu îşi mai trăieşte clipa tocmai pentru că se lasă oribit de avantajele tehnologiei şi a comodităţii şi nu se mai raportează direct la natură ca mediu în care poate fi într-adevăr om. Pictorii au „simţul pur al imediatului” pentru că prin arta lor anulează timpul rămânând pierduţi în contemplarea naturii şi a propriului spirit, în timp ce restul oamenilor ori sunt prinşi în trecut, ori se gândesc mereu la viitor. Cum pentru Pleşu aerul devine „mirosul lui Dumnezeu” iar pictorii sunt „miraculoşi în nevoia lor de a capta aerul unui loc”, deducem de aici că pictura, şi arta în general, ne apropie mai mult de Dumnezeu şi de esenţa acestuia.

Unul dintre cele mai lungi „fragmente” ale Jurnalului de la Tescani este acela privitor la Constantin Noica. Este în opinia mea şi unul dintre cele mai frumoase şi mai profunde, făcând de asemenea deschiderea către comentarea unor noţiuni tot mai importante, precum răul, binele, tragismul bătrâneţii, credinţa.

Amintirea lui Constantin Noica se declanşează pentru Andrei Pleşu într-o formă de adâncă melancolie: „Mirosul iernii se asociază, adesea, în sufletul meu, cu dl. Noica.” Iarna, ca anotimp liniştit şi intim, devine timpul sacru în care revede imaginea Păltinişului şi a „antrenorului cultural”, căci „iarna am urcat, pe întuneric, cu Gabriel, ţinându-ne de mână, ca să nu ne pierdem”, „iarna ne-am dat drumul, cu săniile, pe pârtia de lângă uşa lui, sub privirea lui mulţumită şi protectoare”, „iarna i-am dus lemne sus, cu Trabantul” şi „iarna l-am îngropat, lângă schit, după ce tot iarna căzuse în cameră, el, care ştia să nu cadă pe gheaţa din pădure…”. Frumuseţea şi intensitatea acestui fragment sunt greu de înfăţişat în alte cuvinte. Din el străbat bucurii şi tristeţi, iar iarna sfârşeşte prin a deveni „Iarna dlui. Noica. A vieţii lui şi a morţii lui.” Deşi dorul şi iubirea faţă de marele filosof sunt exprimate în cuvinte puţine, care abia acoperă trei pagini, nu era nevoie de mai mult, căci mai mult ar fi însemnat pierderea esenţei sentimentului.

Abordând teme precum bătrâneţea şi raportarea omului şi a culturii la divin, una dintre concluziile acestei cărţi este aceea că menirea unui om de cultură este de a căuta cunoaşterea şi de a nu fi împlinit până când nu o atinge măcar într-o foarte mică măsură. Fiecare asemenea ales lăsând în urmă o fărâmă de cunoaştere, noi, cei tineri şi neiniţiaţi, mai avem şansa de a uni aceste fărâme şi de a porni la drum cu o bază solidă pentru a realiza lucruri tot mai mari.

Andrei Pleşu – Jurnalul de la Tescani, Humanitas, 1993