a

“Eu sunt spiritul adâncurilor,

Trăiesc în altă lume decât voi,

În lumea alcoolurilor tari,

Acolo unde numai frunzele

Amăgitoarei neputinţi sunt veştede.”

Considerat a fi cel mai tânăr mare poet român alături de Iulia Haşdeu, Nicolae Labiş s-a născut la 2 decembrie 1935 la Mălini, Poiana-Mărului, judeţul Suceava. Părinţii lui fiind învăţători, Nicolae a învăţat să citească înainte de a începe şcoala, iar la terminarea primei clase primare deja scria povestiri şi poezioare. Copilăria şi-o petrece în satul Văcarea de lângă Câmpulung-Muscel, unde el şi mama sa sunt nevoiţi să se refugieze în timpul celui de-al doilea război mondial, perioadă în care sunt supuşi la numeroase lipsuri materiale.

Liceul şi-l începe la Fălticeni. Continuă să scrie, adunându-şi cele mai bune poezii într-un caiet pe care îl numeşte Cântecul unui adolescent. În noiembrie 1950 îşi recită prima poezie în cadrul Consfătuirii tinerilor scriitori din Moldova, Fii dârz şi luptă, Nicolae!, poezie care va fi apreciată şi publicată mai târziu în revista Iaşul Nou. În anul 1951, la sfatul lui Constantin Ciopraga, părăseşte liceul din Fălticeni pentru a-l continua la Iaşi. În acelaşi an are loc adevăratul său debut în revista bucureşteană Viaţa românească, poezia numindu-se Gazeta de stradă. În 1952 intră la Şcoala de literatură şi critică Mihai Eminescu, unde este redactorul sectorului de poezie al revistei şcolii. După doi ani îşi încheie strălucit cursurile şi devine redactor la Contemporanul, apoi la Gazeta literară.

În anul 1955, Labiş este deja un important reprezentant al tinerei generaţii şi este recunoscut pentru succesele sale literare. Cu excepţia Morţii căprioarei, considerată a fi cea mai bună creaţie a sa şi publicată pentru prima dată în Viaţa românească, Nicolae Labiş îşi scrie toate poemele majore între 20 şi 21 de ani. Însă nu ajunge să îşi finalizeze proiectul ce urma a fi intitulat Lupta cu inerţia, pentru că în noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956 este victima unui absurd accident de tramvai. Deşi nu moare pe loc, medicii sunt convinşi că nu îl pot salva, iar în scurta perioadă petrecută în spital poetul îi dictează prietenului Aurel Covaci versurile testamentare ale Pasărei cu clonţ de rubin. Moare în noaptea de 21 spre 22 decembrie, înconjurat de dragostea şi devotamentul întregii sale generaţii. Este înmormântat în cimitirul Şerban Vodă-Bellu, pentru ca în anul 1992, atunci când moare tatăl său, Eugen Labiş, să fie reînhumat, după 36 de ani, alături de părintele său şi mai aproape de mormântul marelui Eminescu.

Deşi ne-a părăsit la o vârstă prea tânără, Nicolae Labiş este un poet deplin, exemplul său oferind un răspuns la întrebarea dacă poezia reprezintă o operă de tinereţe sau de maturitate. Poetul ne-a convins că vârsta nu contează. Opera sa ar putea fi împarţită în două perioade. În prima parte a creaţiei, Labiş se dovedeşte a fi un poet al lumii materiale, vorbind despre ororile războiului şi despre copilăria lui săracă. În volumul Primele iubiri, realismul său se îmbină cu dragostea faţă de natură şi de pământul natal, Rapsodia primăverii, Meşterul, Mioriţa, iar contopirea sufletului cu natura este încununată de poemul Mihail Sadoveanu, închinat marelui scriitor.

În a doua parte a creaţiei sale, Labiş parcă îşi simţea inevitabilul sfârşit. Versurile lui capătă o nuanţă analitică şi sobră – Sunt spiritul adâncurilor, Albatrosul ucis. Ultimele sale creaţii anunţau începutul unui nou capitol al poeziei româneşti, titlul următorului volum, Lupta cu inerţia, aducând ceva nou pentru acea perioadă. Destinul a decis ca tânărul poet să nu îşi vadă creaţia împlinită.

După moartea sa, unii critici au denigrat opera labişiană spunând că ar fi fost scrisă sub semnul comunismului, acuzaţie ce a determinat scoaterea operelor poetului din manualele şcolare, unde, de altfel, îşi câştigase locul de drept. În realitate Nicolae Labiş se aflase printre cei care refuzaseră ideologia în care se cufunda România, poeziile lui exprimând doar o pură dragoste de ţară.

Nicolae Labiş – Poezii; cuvânt înainte de Radu Cârneci, ediţie de Gheorghe Tomozei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997