Drama lui…

Probabil multi nu ati auzit pana acum de Max Blecher, un scriitor roman de o sensibilitate exceptionala, care a murit inainte sa implineasca varsta de 29 de ani, dar care sustinea ca a trait mai mult decat altii intr-o suta, pentru ca a calatorit, a vazut si a scris. Un destin tragic pe care vreau sa il consemnez in umila mea pagina de articol.

Prima oara am auzit de el, anul trecut ,la facultate, cand un profesor de romana mi-a dat ca tema de colocviu “Intamplari in irealitatea imediata” a lui Max Blecher. Am fost atrasa instant de titlu, fiind dintotdeauna pasionata de lecturi fantastice.

Max L.Blecher s-a nascut la Botosani, pe 8 septembrie 1909 intr-o familie bogata, de origine evreiasca. Dupa terminarea liceului, pleaca la Paris pentru a studia medicina, insa, in 1928, se imbolnaveste de tuberculoza osoasa, sau morbul lui Pott, si este internat in diverse sanatorii din Franta, Elvetia si Romania. Corespondeaza cu personalitati mari ale timpului sau, cum ar fi Andre Breton (cu care lucreaza si la revista “Le Surrealisme au service de la revolution”, pe care am avut placerea sa o citesc, si v-o recomand si voua), Geo Bogza, Andre Gide, si Mihail Sebastian, cel din urma fiind puternic impresionat de forta scriitorului de a trece peste boala sa cu decenta, acceptare si constiinta.

Pe mine m-a atins intr-un mod cu totul deosebit opera lui, intrucat i-a incarnat intru totul suferinta atroce si emotivitatea. Scriitorul considera lumea fizica, deci si corpul cu toate punctele lui slabe, “stupide”, incercand sa evadeze din acest spatiu care il incarcereaza si il indurereaza si mai mult. El dorea sa recreeze lumea, conform propriei realitati imaginare. Dorinta lui apare foarte frumos exprimata in romanul sau “Intamplari in irealitatea imediata”: “Intr-o astfel de lume oamenii n-ar mai fi fost niste excrescente multicolore si carnoase, pline de organe complicate si putrescibile, ci niste goluri pure, plutind, ca niste bule de aer pe apa, prin materia moale si calda a universului plin.”

Pe de alta parte, Blecher sustinea opinia lui Andre Gide, conform caruia “bolile sunt chei care ne pot deschide anumite usi”. Boala i-a deschis usa artei, a creatiei, a fost sursa lui de inspiratie care l-a antrenat intr-o analiza minutioasa a sinelui, operele sale fiind astfel in mare parte autobiografice. Radu G. Teposu afirma intr-un studiu introductiv  ca “suferinta i-a fost atat de intensa, incat i-a confiscat intreaga biografie”. Din pacate, avea dreptate, pentru ca Blecher nu a avut o viata plina de evenimente, imbolnavindu-se de tuberculoza la doar 19 ani. Pentru a se putea detasa momentul greu prin care trecea, scriitorul a incercat mereu sa pastreze cat mai vie comunicarea intre el si prietenii lui, Sasa Pana si Geo Bogza, intre el si oamenii care ii serveau drept modele, cum era Andre Gide, intre el si viata literara pana la urma. Vroia mereu sa fie informat, sa fie la curent cu tot, acestea servindu-i drept calmante puternice in lupta lui cu suferinta.

Operele sale, de natura subiectiva, confesiva, merg in directia literaturii experimentale, cu un usor aer de decadentism. In 1934, publica unicul volum de poezii “Corp transparent”, in 1936, romanul “Intamplari in irealitatea imediata”, iar in 1937, un nou roman, “Inimi cicatrizate”. La cativa ani dupa moartea sa, Sasa Pana, prietenul sau fidel, incepe sa ii publice in “Orizont” si “Revista literara”, o alta opera, “Vizuina luminata”.

Un artist hipersensibil, care merita citit.