S-a născut în anul 1950. Și-a făcut studiile superioare la Facultatea de Filologie din București, absolvind în 1973. În timpul studenției, dar și în anii de după, a fost membru al cenaclului ”Junimea”, condus de criticul literar Ovid S. Crohmălniceanu. A făcut parte dintr-un grup de poeți și prozatori care au anunțat prin intermediul creațiilor din revista ”Nou” (1970-1973), formele incipiente ale spiritului generației optzeciste.

Și-a făcut debutul literar în revista ”Luceafărul” în 1977. A publicat apoi prima carte intitulată ”Aventuri într-o curte interioară”, pentru care a primit în 1979 Premiul Uniunii Scriitorilor. În perioada următoare scrie proză scurtă, care apare în volumele ”Efectul de ecou controlat” (1981) și ”Amendament la instinctul proprietății” (1983). Textele acestea și cele din volumul colectiv ”Desant ‘83” îl fac pe scriitor unul dintre cei mai importanți prozatori ai generației optzeciste.

Consacrarea definitivă vine prin romanele ”Zmeura de câmpie” (1984) și ”Tratament fabulatoriu” (1986). Împreună cu Adriana Babeți și Mircea Mihăieș scrie romanul ”Femeia în roșu”, care primește în 1990 Premiul Uniunii Scriitorilor. În acesta, estompează granițele dintre speciile tradiționale ale poeziei.

Este ales secretar al Uniunii Scriitorilor, este redactor la revista ”Contrapunct” și lector de limba și literatura română la Universitatea din Montpellier (Franța). Prin opera sa, Mircea Nedelciu rămâne unul dintre cei mai valoroși prozatori postmoderni din literatura română.

S-a stins din viață în anul 1999.

Zmeura de câmpie

de Mircea Nedelciu

(fragmente)

I. Rubus Idaeus

”Eeee, război, război!” – zise unul dintre bătrânii care stăteau ghemuiți chiar în apropiere de Gelu Popescu, lângă peretele de lut al încăperii. Până atunci nu zisese nimic, băiatul aproape că nici nu-i observase prezența. Cuvântul lui, plasat în singurele câteva secunde de tăcere pe care le permisese volubilul povestitor, transformă puțin atenția și așteptările celorlalți. cei mai în vârstă păreau concentrați asupra amintirilor, fiecare voia să găsească repede ceva demn de a fi povestit și, iată, acum, dintr-o dată prilejul tematic era în favoarea lor; și ei trecuseră prin război. Cei câțiva băietani, unii de o vârstă cu Gelu, alții chiar mai mici, obișnuiau să ciulească urechea ori de câte ori se povestea despre război: o plăcere inexplicabilă le colora imediat fețele. Asta așteptau și acum să se întâmple.

Oricum, se aflau în fața unei întâmplări mai puțin comune pentru ei. De obicei nimeni nu se apuca să vorbească de război la simpla cerere a unui copil. […] Un stimul suplimentar era necesar și pentru el și, tocmai când Popescu se pregătea să-l întrebe ceva (ceva gen ”matale ai fost la război, bre, până unde ai fost?”) pentru a-i oferi acest stimul, vocea cuiva, o voce subțire deși bărbătească, vocea unui om încă tânăr, unul cu bască și neras, așezat pe jos chiar lângă groapa în care stătea cofa de lemn de dud și se umplea încet, încet cu alcool de fructe din ce în ce mai slab, vocea acestuia deci sparse tăcerea și dovedi că cealaltă poveste nu era pentru toți ceilalți și definitiv încheiată.

Surse:

x x x – ”Manual de limba și literatura română pentru clasa a XII-a”, Grup Editorial Art, București, 2007

Petreuș, Irina – ”Curente literare” – mic dicționar antologie pentru elevi, Ed. Demiurg, București, 1992

Foto: www.observatorcultural.ro