« Biata de tine, ţară, ştiu:
Ai cerul tot mai plumburiu
Şi inima tot mai de piatră
De când flămânzii câini te latră
Ferocizaţi de larga-ţi rană,
Tu care-ai fost cerească mană
Cum de-ai ajuns aşa sărmană ?

Şi-n care zi din calendar
Vei mai zâmbi sub soare iar ? »(Vei mai zâmbi ?)

Aceste versuri fac parte din volumul « Clopote de lut », semnate Dumitru Ene Zărneşti publicat la 1995.  Deşi editat în număr extrem de redus, 1000 de exemplare, contactul cu scrierile domnului Ene Zărneşti trezesc cititorului un sentiment la fel de puternic ca şi poeziile lui Blaga, sau Goga.  Acest al doilea volum al poetului continuă complexitatea primului « Bătrâne cronos, de-ai mai vrea… », în care se contura sentimentul dăinuirii pe aceste meleaguri.  Spiritul acesta patriotic este omniprezent, tonul pare a fi al unei confesiuni sincere,  şoptit parcă însoţit de o urmă de suspin, o umbră a unei lacrimi ca în « Odă » ori « Vei mai zâmbi ? ».
Poetul are parcă darul de a-l  transpune pe cititor într-un cadru dominat de sentimente, lăsându-i impresia că a simţit exact ce a încearcat  poetul să transmită : « În gara sufletului meu/ Vin trenuri pline/cu şoapte de dor. »
Tot Ene-Zărneşti descrie Ardealul drept un « Pământ împurpurat cu sânge şi cu soare.. Ogor înfloritor de Decebal lăsat/ Şi de Zalmoxis binecuvântat/Şi de Traian cu râvnă semănat/ Leagănul sacru al românităţii/ Piatra de-ncercare a latinităţii ».
Poetul adaugă liricii sale un fior religios,  spiritual-existenţial şi sentimentul neputinţei cauzat de trecerea ireversibilă a timpului.  Familiar poeţilor tomitani de după Revoluţie sunt haiku-urile, (poezii japoneze alcătuite din 17 silabe dispuse în trei grupe)prezente de asemenea în « Clopote de lut ».
Dumitru Ene Zărneşti,  poet dobrogean având rădăcini vrâncene,  urcă prin această culegere o treaptă a evoluţiei sale poetice.