Romanul lui M. Blecher, publicat în anul 1935, este primit cu destul de multă reticență de către publicul larg, dar și de critica literară deoarece reprezenta un curent nou, greu de digerat, într-o perioadă în care literatura se zbătea să scape din tiparele tradiționale.

Scrierea poartă o vizibilă amprentă autobiografică, autorul inspirându-se din experiența sa de bolnav, țintuit la pat, zi și noapte, și care trebuie să își găsească o modalitate de a-și umple timpul liber.

Și cum ar putea un bolnav, de o boală incurabilă, să facă timpul să se scurgă mai repede, astfel încât să nu se lase pradă pesimismului și durerilor insuportabile ?

Ei bine, M. Blecher descoperă un fel de remediu în imaginație, dar și o posibilitate de evadare într-o lume proprie, în care trăiește diverse experiențe precum hipnoza și explorarea subconștientului.

Acest autor ne aduce în fața ochilor un univers straniu, paralel cu cel real, în care oamenii sunt niște personaje abulice, a căror vieți se derulează precum scenariile din filmele suprarealiste.

O lume stranie ce trăiește în spații închise precum atelierele de croitorie, vitrinele magazinelor, pe seama căreia se dezvoltă, asemeni unui parazit, gusturi și predilecții către mizeria umană și kitch.

Uneori ai senzația că personajele au vieți duble : un corp fizic ce duce o existență sedentară ca un manchin sau ca o figură de ceară iar într-un plan paralel o viață afectivă, cât se poate de intensă.

În opera lui M. Blecher, kitch-ului îi sunt închinate zeci de pagini și putem spune cu certitudine că este ridicat la rang de arta : cititorul va fi urmărit aproape obsesiv de imaginea inelului țigănesc, de cea a bâlciului sau a dioramelor și uneori ai senzația că întreaga lume este un bâlci al deșertăciunilor, care se îndreaptă către nicăieri.

Poate că pentru unii cititori, recomandarea mea va fi una prea pretențioasă și prea plictisitoare, însă i-aș îndemna să citească acest roman ALTFEL, pentru a descoperi că există și un alt mod original de a scrie literatură.