Un model paideic în cultura umanistă

Jurnalul de la Păltiniş reprezintă în primul rând un omagiu adus marelui filosof român Constantin Noica, singurul care a ales că rămână în România în timpul regimului comunist, atunci când ceilalţi reprezentanţi ai generaţiei, Mircea Eliade, Emil Cioran şi Eugène Ionesco au părăsit ţara. Destinul său a fost unul zbuciumat, suferind 10 ani de domiciliu forţat într-un orăşel de provincie şi 6 ani de închisoare, dintr-o condamnare de 25, ca rezultat al încercării sale de a trimite spre publicare în Franţa o interpretare la Fenomenologia spiritului a lui Hegel. Gabriel Liiceanu, autorul cărţii de faţă, l-a întâlnit în 1967, când era cercetător ştiinţific la Centrul de Logică din Bucureşti şi era în căutare de discipoli pentru a putea deveni, aşa cum de mult îşi dorea, „antrenor cultural”. Astfel a fost „înfiinţată” „Şcoala de la Păltiniş” la scurt timp după pensionarea sa, Noica fiind frecventat cel mai des de Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu. Cel din urmă a consemnat întâlnirile care au avut loc pe parcursul a 5 ani într-un jurnal pe care în final a decis să îl publice.

Astfel s-a născut Jurnalul de la Păltiniş. Un model paideic în cultura umanistă, care a fost publicat în 1983 şi a marcat profund tânăra generaţie de intelectuali români. Întreaga naraţiune se învârte în jurul lui Constantin Noica, prezentând în mare parte prelegerile pe care le ţinea discipolilor săi, sfaturile pe care le dădea, comentariile sale referitoare la opere filosofice şi la stadiul culturii din acea perioadă, precum şi la posibila ei evoluţie până în secolul al XXII-lea. Prin modul în care promovează disciplina, programul strict, alternate cu plimbări lungi în natură, el oferă un model demn de urmat pentru tinerii doritori de a înţelege cultura şi a face cultură într-un mod firesc şi productiv.

Unul dintre multele aspecte frumoase ale acestei cărţi este modul în care Liiceanu vorbeşte despre Constantin Noica şi felul în care percepe Păltinişul. La un moment dat spune „Este tandreţe în purtarea lui şi mă simt fericit.” Cred ca este vorba despre fericirea aceea pe care o simţi când te afli în preajma unui mare om nu numai formal, ci ca un prieten. Frica de a nu-l dezamăgi provine probabil şi din faptul că atunci când l-a întâlnit i-a arătat o supunere completă, acceptând să fie dirijat şi iniţiat de Noica. De aici înţelegem modul în care un tânăr trebuie să se raporteze la profesorul său şi implicit la cultură: cu răbdare şi dedicare totală. Este o atitudine care cred că lipseşte tinerilor din ziua de azi, sau poate chiar a lipsit mereu tinerilor în general, simplul motiv fiind vârsta la care crezi că poţi face totul singur şi mai bine decât oricine. De aceea o primă lecţie pe care ne-o dă lectura cărţii este aceea că mai întâi trebuie să accepţi că ai nevoie de un ghid, să accepţi că sunt lucruri pe care nu le poţi învăţa singur şi abia apoi să te dedici cu sufletul împăcat învăţării paşilor spre cultură.

Păltinişul reprezintă ruperea de realitatea cotidiană şi devine acel spaţiu sacru de care vorbeşte Eliade – un spaţiu aparent comun, dar care pentru unele persoane, aici pentru Noica şi studenţii săi, devine sacru. Foarte sugestiv este modul în care la un moment dat Liiceanu spune „Lumea din care veneam ne-a cedat după un scurt protest; trecerea ‘dincoace’ s-a făcut convulsiv.” De asemenea menţionează mai târziu că drumul către Păltiniş a fost mereu unul greoi, ceea ce poate sugera că uneori trebuie să faci unele sacrificii când vine vorba de împlinirea întru cultură. Pentru a sta „la 4 000 de picioare deasupra omenirii” trebuie deci să renunţi la comoditatea unei vieţi liniştite şi de cele mai multe ori ignorante.

Actul cultural trebuie în primul rând să reprezinte o împlinire personală care mai târziu să slujească şi altora în descoperirea paşilor şi a vocaţiei. Filosoful român subliniază de asemenea că o carieră culturală nu trebuie să se încheie în momentul apariţiei operei finale, care cuprinde cercetările unei vieţi întregi. De aceea el spune „este prost să-ţi termini viaţa cu o împlinire, şi nu cu un rest.” Vârsta îndemnându-l să se gândească la un posibil sfârşit, el alege să fie activ în continuare, să nu schimbe nimic din rutina zilnică. Finalul Jurnalului ar putea fi unul trist dacă nu ar fi privit din perspectiva lui Noica, el văzând întotdeauna ceva bun în orice lucru rău. Deşi Liiceanu spune că este intrigat de comportamentul lui, înţelege că acesta, simţindu-şi sfârşitul, încearcă să lase totul în ordine în urma sa.

Prin ideile şi lucrările sale, Constantin Noica rămâne în continuare un „antrenor cultural”, iar Jurnalul de la Păltiniş devine, prin reperele culturale pe care le oferă, un model universal.

Gabriel Liiceanu – Jurnalul de la Păltiniş, Bucureşti, Humanitas, 1991

wikipedia.org – Constantin Noica

Sursă fotografii – wikipedia.org