Jurnalul Fericirii, Nicolae Steinhardt

„Am intrat în închisoare orb şi ies cu ochii deschişi; am intrat răsfăţat, răzgâiat, ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose; am intrat nemulţumit, ies cunoscând fericirea; am intrat nervos, supărăcios, sensibil la fleacuri, ies nepăsător; soarele şi viaţa îmi spuneau puţin, acum ştiu să gust felioara de pâine cât de mică; ies admirând mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul; ies împăcat: cu cei cărora le-am greşit, cu prietenii şi duşmanii mei, ba şi cu mine însumi.” (N. STEINHARDT)

Puţini sunt cei care ştiu că Nicolae Steinhardt(n.29 iulie 1912, Bucureşti- d.30 martie 1989) a fost un mare scriitor român care a intrigat mult timp doctrina comunistă prin scrierile sale. A refuzat să colaboreze cu noul regim, iar în 1960 a fost anchetat, apoi condamnat la 12 ani de muncă silnică. Trece prin închisorile Jilava, Gherla şi Aiud, fiind eliberat în anul 1964. În 1972 termină prima versiune a capodoperei sale, Jurnalul Fericirii, fiind puternic cenzurată.

Nu am reuşit să citesc Jurnalul Fericirii, decât acum, în facultate. Cartea mi-a mai trecut prin mâini când eram în liceu, dar atunci doar am frunzărit-o. Eram însă „necoaptă” pentru a înţelege caracterul ei fragmentar, fiind rescrisă din cauza confiscării manuscrisului ei de către comunişti. Acum, ordinea necronologică a pasajelor nu mi se mai pare deranjantă, deoarece cred că face parte din farmecul cărţii.

Jurnalul Fericirii este o lectură care marchează întreaga existenţă, o lectura „ziditoare de suflet”, o nestemată a literaturii noastre, a ortodoxiei, a sufletului românesc, scrisă de un om pentru care suferinţa îndurată în închisorile comuniste nu a însemnat tristeţe şi deznădejde, ci trezirea conştiinţei şi apropierea de Dumnezeu. Steinhardt încearcă să ne dezvăluie cum se împleteşte suferinţa cu iubirea aproapelui într-o celulă umedă dintr-o închisoare:

„În celula 34, bucuria – izvorâtă din aristocraţie, poezii şi sfidare – şi durerea (căci domneşte un frig cumplit, mâncarea e cu totul pe sponci, apa continuă să fie viermănoasă, orice observaţie a caraliilor e însoţită de ghionţi sub fălci şi pumni în cap) se amestecă atât de inextricabil încât totul, inclusiv durerea, se preface în fericire extatică şi înălţătoare.”

Această carte nu întruneşte trăsăturile memorialistice pentru că nu există o ordonare cronologică a evenimentelor, iar accentul cade pe interpretarea întâmplărilor. Jurnalul Fericirii este ca viaţa: plină de aventurile eului interior, o relatare a drumului lung pe care intelectul îl urmează în strădania de a înţelege condiţia creştinului. Cartea este ridicată la rangul de capodoperă a literaturii româneşti prin simplul fapt că exemplele din viaţa autorului, dar mai ales referinţele literare şi filosofice sunt atât de bogate, atât de convingătoare şi expresive.

Steinhardt este unul dintre puţinii monarhi care ridică problema diferenţei dintre prostie şi credinţă:

„Altminteri însă, elementara deşteptăciune e o îndatorire. Iar prostia este o ispită. Neştirea, îndobitocirea, trecerea oarbă prin viaţă şi printre lucruri, sau trecerea nepăsătoare, sunt de la diavol. Samarineanul n-a fost numai bun, ci şi atent: a ştiut să vadă.”

Fericirea lui Steinhardt este de fapt tăria omului care şi-a cucerit libertatea, nu oriunde, ci în mod paradoxal într-o închisoare!

„Viaţa este un rai, însă noi nu vrem să ştim” şi „Omul e întotdeauna mai mult decât ceea ce este” sunt două din cugetările paradoxale ale lui Dostoievski pe care Steinhardt le aminteşte vorbind despre libertatea creştinului.

Cele mai frumoase pagini sunt cele care descriu botezul autorului, cu apă sălcie, la repezeală, în fugă, pentru a nu fi observaţi de gardieni:

„Mă nasc din nou, din apă viermănoasă şi din duh rapid. Cine a fost creştinat de mic copil nu are de unde să ştie şi nu poate bănui ce înseamnă botezul. Asupra mea se zoresc clipă de clipă tot mai dese asalturi ale fericirii. O fericire care mă împresoară, mă cuprinde, mă îmbracă, mă învinge.”

În închiere am ales să sintetizez „umila” mea recenzie printr-un citat de Nicolae Manolescu care reuşeşte să surprindă într-un mare fel importanţa acestei capodopere româneşti:

„O carte splendidă, amestec inextricabil de notaţie cotidiană, amintire, confesiune, hermeneutică, humor, tragedie, istorie, universalitate, metafizică, fiziologie, citate de lectură. Literatura noastră s-a îmbogăţit cu o carte de primă mână, la care vom simţi nevoia să ne întoarcem nu o dată, în clipe de restrişte, dar şi de bucurie.”

Pentru a intra în atmosfera cărţii vă invit să vizionaţi acest filmuleţ:

http://www.youtube.com/watch?v=tiSHBf6oK2Y

Sursa de informare:

„Jurnalul Fericirii”-N. Steinhardt, editura Polirom, Mănăstirea Rohia, 2008

GD Star Rating
loading...

Nicolae Andreea spune:

11 Septembrie 2009 la 16:25

Drăguț, suna bine.

Loredana Fîntînă spune:

11 Septembrie 2009 la 16:40

Multumesc Andreea, intr-adevar este o carte “greoaie”, dupa ce citesti 20 de pagini, esti obosit din punct de vedere intelectual datorita fluxului de informatii.

CAMI spune:

11 Septembrie 2009 la 17:47

Am sa citesc si eu aceasta carte . E buna prezentarea ta , ca de altfel toate articolele tale .Sunteti la inceput de drum si va urez succes la toti care postati ceva aici.

11 Septembrie 2009 la 21:05

Multumesc Cami, ma bucur ca esti o cititoare constanta a articolelor mele si implicit a site-ului nostru.

Confuzius spune:

13 Septembrie 2009 la 23:28

Frumos. Imi place recenzia. Si eu sunt in cautarea Lui Dumnezeu…mi-ar place sa cred. Din pacate, uneori ma simt atat de departe de El incat mi-e sila de mine si de ceea ce sunt. Am mai auzit eu de Steinhardt dar nu m-a tentat sa il citesc, mi se parea doar un alt autor de carti de descoperire a eului si porcarii de genul asta, si aveam eu cartile, iluziile mele. Dar cred ca aceasta carte va fi una pe care o voi citi.

Multumesc Loredana!

Dana spune:

29 Octombrie 2009 la 00:37

Sa o luam cu inceputul, Adriana. Oricine stie de Steinhardt stie ca 1. a fost un mare scriitor, dar evreu in Romania, 2. a fost in perioada comunista si s-a incercat subjugarea lui de catre regim, dar nu din cauza scrierilor, neaparat, cit a faptului ca era evreu si ca un “cineva” il pirise ca luase parte la o discutie “impotriva regimului”.
“Caracterul fragmentar” era si inainte de a fi confiscat jurnalul. Daca ai fi “frunzarit cartea”, macar, si in facultate, ai fi vazut din chiar primele pagini ca jurnalul initial a fost scris tot dupa ce a iesit din inchisoare, nu in timpul sederii lui acolo, ca sa poti spune ca acesta a fost scris cronologic. Cu alte cuvinte, la “Eram însă „necoaptă” pentru a înţelege caracterul ei fragmentar, fiind rescrisă din cauza confiscării manuscrisului ei de către comunişti” se opune pagina 5 (cinci), in care Virgil Ciomos spune ca “Prima versiune a <>, care face obiectul acestei editii a fost incheiata la inceputul anilor ’70 (…). Fire curajoasa si tenace, N.Steinhardt purcede la redactarea celei de-a doua versiuni, mai ampla si mai amanuntita (…). N. Steinhardt revizuieste, completeaza si corecteaza ambele versiuni. Aceasta din urma forma a textului sta, de altfel, si la baza editiei de fata” (Ed. Dacia, 2003). Deci nu s-a confiscat manuscrisul ei, ci primul manuscris. Ca ordinea necronologica nu ti se mai pare deranjanta, ca in liceu, arata ca ai crescut.
“<> este ca viata” – intr-adevar, este un jurnal. Oare in el, autorul isi povesteste viata?.. Si nu in orice viata un ins isi propune ca tel “strădania de a înţelege condiţia creştinului”. Iar Steinhardt nu a avut astfel de problema, pentru el nu a fost o stradanie, desi a suferit, inchis fiind. Suferinta nu i-a fost provocata de credinta, ci de absenta ei din oamenii care ii umileau, pe el si pe comilitonii sai. Pentru el, credinta a fost nu atit un refugiu, cit eliberare, binecuvintare, in nici un caz durere, nici macar la nivel metafizic. Iar la theoretikos, stagiul premergator praktikos-ului, nu cred ca te-ai gindit.
Te-ai legat de diferenta dintre prostie si credinta. Dar de ce nu ai mentionat faptul ca Steinhardt il vede pe Iisus ca pe un domn, un adevarat boier? De ce nu te-ai legat de faptul ca exista un anumit bine care poate face rau? De ce nu te-ai legat, de exemplu, de faptul ca Steinhardt il numeste pe Dostoievski, pe care l-ai pomenit, “om bun”, precum Iisus spunea “prietene” lui Iuda?
Ultima nelamurire. Spui de “paginile” in care se descrie botezul autorului. De fapt, toata intimplarea e descrisa pe o pagina si un pic.
Si eu am citit cartea demult, dar unele detalii nu le-am uitat. Recenzia ta nu mi se pare mai diferita decit cele gasite la un click pe Google. Singura chestie care mi-a oprit privirea asupra celor scrise de tine a fost citatul lui Manolescu. Incearca sa fii undeva intre masa si el, pentru inceput. Spor pe mai departe!

29 Octombrie 2009 la 11:44

Dana, multumesc pentru sfaturi, dar nu stiu cu cui te adresezi pentru ca eu sunt Loredana. Fiecare vede aceasta carte intr-un mod aparte si acesta este modul in care am vazut-o eu, iar pentru ca mi-a placut foarte mult cand am citit-o am dorit sa o fac cunoscuta si celorlalti.