Călătorie prin Retezat

Peste douazeci de ani vei fi dezamagit din cauza lucrurilor pe care nu le-ai facut nu din cauza celor pe care le-ai facut. Deci, descatuseaza-te! Navigheaza din portul sigur in care te afli. Exploreaza! Viseaza! Descopera! (Mark Twain)

Vineri, intr-o vineri de la sfarsitul verii, dupa servici, am pornit spre Retezat – primul Parc National al Romaniei. Cu toate ca vara inca era printre noi, am iesit din Nucsoara pe bezna, destul de aproape de miezul noptii. La lumina farurilor cautam un loc drept pentru campat si pregatim culcusul.
Locul ce parea perfect seara nu mai era la fel dimineata pe la 5. Treziti in clinchet de talanga iesim afara si ne trezim inconjurati de vaci si stapanii lor:

“Da de ce v-ati pus cortul chiar pe drumul vacilor?”

Daca vacile tot nu ne-au lasat sa lenevim avem ocazia sa vedem un rasarit frumos dinspre campia Streiului.

Dupa ce ma bucur de sandwichul pregatit acasa, adunam cortul si restul bagajelor, le inghesuim in Polo si plecam spre intrarea in rezervatie. La placa ce ne anunta ca intram in rezervatie incepe greul dar si frumoasul acelui weekend. Facem o cantarire din mana a rucsacilor si il conving pe Rares sa care el cortul. Mare noroc cu asa prieteni!
Incepem fara sa stim ca vom urca 1700m altitudine in aceasta zi. Destul de repede hotaram sa urcam pe Valea Pietrele, nu pe Culmea Lolaia, cum ne era planul initial.

Pentru ca tot am schimbat traseul nu mai trecem pe la Cabana Pietrele, o luam direct spre Gentiana pentru a economisi trei sferturi de ora pretioase. Daca scriitorii de basme si povestiri fantastice s-au inspirat din natura, atunci sunt sigur ca traseul spre Gentiana a fost sursa de inspiratie pentru Padurea Fermecata. Mi-as fi dorit sa fi fost acolo un fotograf mai inspirat care sa va poarte cu fotografiile lui in acea poveste. Eu pot doar sa trec aceasta padure in scurta lista cu locuri in care natura si-a pastrat imaginea virgina, de basm.

Ajunsi la Gentiana desfacem fiecare cate o conserva, mai mult din dorinta de a scapa de greutate decat de foame. Sau mai degraba pentru a muta mai jos centrul de greutate.
Ma invart putin pe langa panourile solare ce stau in spatele cabanei si apoi ne pregatim de plecare. Il intrebam pe cabanier unde gasim apa sa ne refacem proviziile.

“Aici peste tot e numai apa!”, se grabeste sa ne raspunda.

Si intr-adevar asa este. Daca e frumos traseul pe Valea Pietrele aceasta nu e datorita pietrelor ci a vaii plina de cascade navalnice mai mici sau mai impunatoare.

De la Gentiana se mai merge o suta de metri si se iese din teritoriul brazilor urcand in etajul jnepenilor. De acum incepem sa vedem varfurile ce ne inconjoara si privim in zare spre Curmatura Bucurei – punctul cel mai inalt pe care vrem sa-l atingem azi.

Dupa vreo ora de sarit pe pietrele Retezatului, bocancilor Ilenei li se face foame. Cu ajutorul catorva cureluse reusim sa-i imblanzim prin tehnicile invatate de la Steve Irwin (vanatorul de crocodili). Se pare ca Ileana s-a suparat pe bocancii rebeli pentru ca in Fagaras nu i-a mai adus desi mie imi pareau simpatici

Cel mai frumos la urcare e sa intorci capul in spate si sa privesti cat de mult ai urcat pentru a-ti demonstra efortul depus. Privelistea e minuntata, mai ales dupa iesirea din tunelul de jnepenis. Macar atat ne incurajeaza pentru ca tinta noastra, Curmatura Bucurei, se incapataneaza sa ramana la 30 de minute in fata, deja de vreo doua ore jumate.

Intr-un final ajungem extenuati pe saua ce ne desparte de lacul Bucura, punctul central al drumetilor din Retezat. Stiti cum se zice: toate drumurile duc la Roma si cararile la Bucura. Coboram pe malul lacului si ne trezim intr-un adevarat sat de iglu-uri din foaie de cort. Impresionat ii intreb pe parinti cum au facut drumul acesta obositor, de 8 ore, cu copii de chiar 4 ani. Aflu ca se poate veni si din Poiana Pelegii aflata la doar o ora si jumatate.

Dupa o cosnerva si putina odihna ne simtim viteji si, impreuna cu Rares, decidem sa urcam pe Varful Peleaga, la 2509m. Daca ne grabim putin prindem apusul pe varf si coboram la lumina frontalelor. Pornim impreuna cu doi salvamontisti si pana pe la 2400 ne tinem de ei. Doar ca aici nu mai am aer si inaintam doar cate douazeci de metri dupa pauze de zece minute.
Cand ajungem pe varf salvamontistii deja savurau bere, probabil a doua sau a treia la cat timp ne-a luat sa-i prindem. Noi murim de foame fara sa stim ca avem in bagaj ciocolata si glucoza.

Soarele apune lasand Varful Retezat deasupra norilor.

Dimineata intregul sat de iglu-uri se trezeste si pana cand fac eu cateva poze aproape toate corturile dispar. Mancam, adunam si ne pornim si noi parca cu mai multa energie decat in ajun.

Adevarul e ca orice s-ar zice, e mai usor la coborare. Asta daca nu ai bataturi si besici cum am avut eu. Sau mai bine zis daca vii pregatit cu suficienti plasturi, nu doar cu doi.