Nicolae Grigorescu

Un rol imens în cultura ţării la sfârşitul sec. al XIX-lea l-au avut operele pictorului Nicolae Grigorescu. El a contribuit într-o mare măsură atât la educaţia artiştilor cât şi la educaţia publicului şi a presei de specialitate.

Nicolae Grigorescu s-a născut pe 15 mai 1838, într-o familie de ţărani, în satul Pitaru, pe moşia boierului Filip Lenş. După ce tatăl său, care se ocupa de administrarea conacului boieresc, moare, mama este nevoită să se mute împreună cu copiii în Bucureşti. Urmează o perioadă de lipsuri, iar la 10 ani micul Nicolae este destul de mare pentru a intra ucenic la pictorul ceh Anton Chladek.

După doi ani pleacă din atelierul lui Chladek cu îndemânarea de a picta iconiţe atractive şi frumos colorate pe care le vindea pe străzile Bucureştiului. Între anii 1850-1860, Grigorescu progresează considerabil în arta sa, iar icoanele pictate pentru bisericile din Băicoi şi Mănăstirea Căldăruşani, îl fac cunoscut ca şi pictor religios. Evoluţia sa este însă una de ordin tehnic, deoarece nu simte pictura religioasă destul de aproape de suflet. Deşi pictează sfinţi şi scene biblice complexe, scopul său este doar acela de a realiza o imagine plăcută. Experienţa de viaţă îl îndeamnă să meargă mai departe, să nu se rezume la decorarea bisericilor. Îşi dorea să vadă Parisul şi să se perfecţioneze în capitala culturii. Şansa îi este oferită atunci când Mihail Kogălniceanu este fermecat de picturile de la Mănăstirea Agapia, pe care le termină în 1861, şi îi oferă o bursă.

La Paris este repartizat în atelierul lui Sébastien Cornu, unde aduce experienţa de mai bine de 10 ani în mânuirea pensulei, inteligenţa vie şi pasiunea pentru artă. Fiind însă dezgustat de academism, părăseşte atelierul lui Cornu în toamna lui 1863 şi se dedică copierii operelor marilor artişti în muzee. După această instrucţie autodidactă simte că este timpul să treacă la lucrări originale. Primele sale lucrări arată că se apropiase în mod deosebit de arta romantică.

După o scurtă revenire în ţară în 1864, Grigorescu se alătură grupului de la Barbizon, lucrând alături de nume precum Courbet, Millet, Corot. Aici are ocazia să observe natura şi viaţa ţăranilor, acestea două servindu-i din acel moment drept inspiraţie. Din perioada Barbizon datează peisajele Apusul de soare la Barbizon şi Peisajul cu stânci la Fontainebleu. Zvonurile de război din preajma evenimentelor de la 1870 îl silesc să se întoarcă în ţară. După 8 ani de viaţă petrecuţi în sânul atmosferei artistice a Parisului, Grigorescu ajunsese de o maturitate artistică izbitoare. În România se face cunoscut prin expoziţiile la care participă, adesea acoperind trei sferturi din spaţiul alocat numai cu tablourile sale, şi iscă atât laude cât şi critici dure. De o atenţie sporită s-au bucurat mai mult portretele, peisajele fiind uneori mai puţin apreciate deoarece nu respectau canoanele academice. Contururile nu era clare, lăsând impresia unei schiţe neterminate. Portretele însă nu aveau să fie prezente prea mult în cariera sa, deşi ţărăncile şi ţigăncile pictate de el dădeau impresia de viaţă şi vioiciune, fiind şi acum admirate pentru vitalitatea lor – Ţărancă voioasă, Ţărancă din Muscel, Cap de fată cu broboadă. În tablourile sale nu a înfăţişat numai voioşia românilor, ci şi aspecte ale mizeriei în care se zbăteau ţăranii, scene de interior cu bătrâni în zdrenţe şi mame sărace – Ţăran pe prispă, Coliba.

Vizitând Italia, apoi Atena, întorcându-se în Iaşi, Bucureşti, Bacău, pictează capodopere precum Cârciumă din Bacău şi studii de evrei, cărora s-a dedicat în mod special pe parcursul întregii sale cariere – Evreu cu caftan (1874), Evreul cu gâsca (1880). În 1877-1878 participă la războiul de independenţă ca reporter artistic. Deşi nimic din personalitatea sa nu-l destina pentru funcţia de pictor militar, el îşi ia în primire rolul ca român şi ca artist. Astfel războiul devine unul dintre aspectele însemnate ale vieţii sale, pictorul executând mai multe sute de desene şi câteva studii în ulei.

Întorcându-se din război împlinit ca şi artist, începe să călătorească în fiecare an, de preferinţă în Franţa. Încă din 1880 Grigorescu suferea de o boală ce îl ameninţa cu pierderea vederii, care i-a afectat starea psihică şi capacitatea de a sesiza nuanţele. Deşi a pictat până la sfârşitul vieţii, unele tablouri îşi pierdeau din măiestrie din cauza contururilor prea îngroşate. Această fază a activităţii sale a fost numită „perioada albă”, pe care a depăşit-o totuşi apelând la imaginaţia sa. În anul 1906 are loc ultima sa expoziţie, care este retrospectivă, iar în 1907 se stinge din viaţă la Câmpina, la 21 iulie, lăsând în urmă aproximativ 4 000 de lucrări.