Astăzi, Mărțișorul a deveni pentru români fie un obiect decorativ, pe care îl dăruiești din complezență, doar pentru simplul fapt că toată lumea face la fel și ca atare, trebuie să urmezi tendințele modei, fie o sursă de venit, pentru persoanele mai istețe, care intuiesc cerințele pieței și în ajunul zilei de 1 Martie își etalează marfa pe tarabe.

De la an la an, observ cu stupoare că această sărbătoare nu mai are deloc aceeași însemnătate, ca odinioară, și este doar o etalare năucitoare de kitch-uri : pe tarabele încărcate, vezi fel de fel de animăluțe de pluș, cu câte o ață firavă în nuanțe de alb și roșu, legată în jurul gâtului, de ai senzația ca viețuitoarele de la Grădina Zoologică au fost eliberate chiar pe bulevardul Magheru, sau o chestie și mai inteligentă – celebrele diplome cu versuri, mai mult sau mai puțin porcoase.

Mărțișorul nu este o invenție modernă, ci datează încă de pe vremea dacilor, care legau un bănuț de argint cu un șnur confecționat din ață albă și roșie, iar acest talisman simboliza venirea primăverii.

În tradiția romană, mărțișorul se leagă de numele lui Marte, zeul războiului, al vegetației și al fertilității, dualitate reprezentată prin cele două culori ale șnurului : albul înseamnă pace și dragoste pentru frumos, iar roșu echivalează cu firea războinică a zeului.

Românii sunt singurul popor care are obiceiul să dăruiască aceste obiecte simbolice, iar destinatarii acestor daruri sunt și fetele și băieții, în funcție de aria geografică : în Moldova există obiceiul ca și bărbații să primească astfel de talismane, în timp ce în Muntenia ele sunt purtate cu precădere de sexul frumos.

Legendele înfiripate în jurul obiceiului vorbesc despre coborârea Soarelui, în chip de fecioară, pe pământ și capturarea lui de către un Zmeu, care îl închide în castelul său. Pământul, oamenii șI vegetația devin foarte triști fără lumina duioasă a Soarelui, iar un june mai curajos se luptă cu Zmeul și eliberează astrul.

Se spune că roșul este sângele voinicului, iar acolo unde el a curs în șiroaie, zăpada s-a topit și au apărut gingașii ghiocei.

Alteori legendele vorbesc despre un ghiocel care și-a făcut apariția de timpuriu, iar Iarna amenința să îl înghețe. Primăvara, în bunătatea ei, l-a protejat de ger și s-a rănit la mână, de unde și alăturarea celor două culori.

În fiecare an îmi aduc aminte cu plăcere de acest obicei și-mi vin în minte crâmpeie de imagini din copilărie când se făceau liste de cumpărături pentru această zi specială, când bunica își lega șnurul în jurul mâinii și îl rupea abia în duminica Floriilor și mi-aș dori ca acest spirit să reînvie, iar oamenii să se mai poată bucura și de lucruri atât de simple.

Sursa : www.crestinortodox.ro