Balaurul în mitologia română10.0103

Dintre personajele negative ale mitologiei noastre, balaurul este unul foarte des întâlnit în basmele care ne-au încântat copilăria. Poate nu la fel de popular precum zmeul, balaurul întruchipează credinţa românilor arhaici cu privire la şarpe, vietate deosebit de importantă pentru mitologia română. Fiind înfăţişat ca şi o făptură mitică monstruoasă, menită să tulbure evoluţia firească a lumii, el personifică forţa brutală şi crudă.

„… unde îi ieşi înainte balaurul plesnind din coadă şi încolăcindu-se; din gurile lui ieşea văpaie de foc, şi limbile îi jucau ca nişte săgeţi arzătoare…” – astfel ne prezintă Petre Ispirescu imaginea demonicei creaturi în basmul Ileana Sînziana. Reptila este una ce pendulează între teluric şi celest, balaurul românesc neavând întotdeauna aripi precum dragonul. Originea etimologică a denumirii de balaur nu putut fi stabilită cu exactitate, însă se crede că ar proveni dintr-o rădăcină tracică, motiv pentru care nu are un echivalent perfect în nicio limbă.

Balaurul este la origine un şarpe care şi-a schimbat forma şi însuşirile în urma unei claustrări iniţiatice. Astfel, se poate transforma în balaur şarpele care zace timp de şapte sau nouă ani în vizuina lui. De-a lungul acestei perioade, el trebuie să se hrănească numai cu insectele şi stropii de apă care pătrund până la el. Şarpele creşte în lungime, trupul i se îngroaşă şi îi cresc aripi şi picioare scurte, puternice. În fiecare an îi creşte câte un cap, la finalul claustrării având şapte sau nouă capete, în funcţie de timpul petrecut sub pământ.

De asemenea, se mai pot transforma în balauri şerpii care au trăit trei vieţi de om, în tot acest timp făcând numai rău. Aceşti balauri au două capete, unul în poziţie normală şi unul la coadă. Dacă un astfel de balaur are două cozi, numărul capetelor se dublează.

Fiind făpturi mitice cu puteri supranaturale, balaurii nu pot muri de o moarte naturală. Numai o altă forţă supranaturală îi poate înfrânge, întotdeauna într-un mod violent. Personajele care pot interveni întru salvarea lumii de mânia distrugătoare a balaurului sunt trei la număr: sfântul militar, în acest caz Sfântul Gheorghe, Făt-Frumos – reprezentant al Soarelui, şi solomonarul – practicant al demonologiei, deci în măsură să controleze fiinţa demonică.

Conform credinţelor relatate de legendele mitologice româneşti, balaurii se împart în trei categorii. Prima categorie este cea mai răspândită şi este aceea a balaurilor de cetăţi. Denumirea marchează cadrul în care acţionează balaurul: un oraş, o cetate sau un sat. El nu distruge aşezarea atâta timp cât oamenii îi plătesc un tribut periodic, care de obicei constă într-o tânără fată ce urmează să fie devorată. Tributul este cerut la o lună sau, cel mai frecvent, la un an. S-ar părea că balaurul înfrânt de Sfântul Gheorghe ar aparţine acestei prime categorii, deoarece pe fundalul prea bine cunoscutei icoane poate fi observată o cetate, precum şi o domniţă ce asistă la înfiorătorul spectacol.

A doua categorie este aceea a balaurilor din câmpie şi pădure. Aceştia sunt şerpi gigantici ce vieţuiesc în câmpii pustii de tipul Bărăganului, sau în codri, ascunşi în scorburile unor arbori bătrâni, ori în peşteri.

Balaurii de apă fac parte din a treia categorie, iar cei mai reprezentativi sunt cei din iezerele de munte. Pe aceştia îi încalecă solomonarii pentru a încărca norii de ploaie cu apa din guşa lor. Imaginea balaurului purtător de nori de ploaie este specifică mitologiei agrare a zonelor cu fertilitate redusă. În unele credinţe, există balauri ce poartă nori albi şi balauri ce poartă nori negri. Aceştia se luptă în cer, în timpul luptei scoţând foc pe nări, iar atunci când se lovesc cu cozile, cerul se zguduie. Balaurul care câştigă lupta determină starea anotimpului: mănos sau secetos.

O explicaţie a prezenţei imaginarului balaurului în cultura română, respectiv a dragonului în restul Europei, ar putea fi aceea că această vietate aminteşte de dinozauri, sugerând că la baza mitului ar sta descoperirile arheologice din paleozoologie. Indiferent de răspunsurile logice care se încearcă a fi oferite, modul în care un şarpe devine balaur, precum şi categoriile în care balaurul este încadrat, nu pot decât să fascineze.

Surse:

Romulus Vulcănescu – Mitologie română; Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1985

Petre Ispirescu – Basme; Junimea, Iaşi, 1987