Le vedem peste tot, în casele ţărăneşti sau în restaurantele cu specific tradiţional, dar de cel mai multe ori nu constientizăm valoarea şi istoria pe care o au în spate. Pentru omul modern,ştergarele sunt un obiect de uz casnic, dar şi un simbol al culturii populare.
Bucăţile de pânză cu modele artistice păstrate curate în lada de zestre a bunicii sunt înainte de toate o dovadă a faptului că ţăranul român a ştiut să se exprime artistic şi în faţa războiului de ţesut.

Ţesutul şi cusutul se faceau în familie şi erau îndeletniciri de baza ale femeii române. De la piesele de port cotidian la cele de sărbătoare şi până la textilele care îmbracă locuinţa, totul era lucrat de mâinile harnice ale femeii române de la sat.

Ştergarele prezintă o funcţionalitate decorativă, ceremonială şi rituală, fiind în acelaşi timp marcă zonală şi etnică.
Sunt expuse de obicei în colţul cu patul, dar şi pe perete, încadrând ferestrele,ceramica sau icoanele, destinate apărării împotriva duhurilor rele. Aceste ţesături constituie şi acum mândria fiecărei gospodine şi sunt reprezentative pentru statutul social-economic al familiei. Cu cât dimensiunile şi numărul lor sunt mai însemnate şi cu cât sunt mai frumos decorate, cu atât eşti mai bine văzut de către ceilalţi căci eşti mai avut.
Reprezentarea stilizată şi geometrică a motivelor decorative relevă o transfigurare artistică a naturii şi a activitaţilor cotidiene ale locuitorilor satului românesc(pomi, undele apei, calul, steaua).

La Muzeul de Artă Populară din Constanţa putem admira o colecţie impresionantă de astfel de obiecte. Fie de botez, de nuntă sau de uz casnic, o caracteristică aparte a ştergarului dobrogean este chiar lungimea lui. Are 2-3 m iar ţesătoarele lucrau din greu pentru a-l realiza. O săptămână le trebuia acestora ca să ţeasă din fir de borangic şi fir de bumbac. Un rol important îl ocupă acesta în ritualul de nuntă, dimineaţă, la « legătoarea miresei ». Acesta este oferit naşei care leagă basmaua la cap celei ce a devenit gospodină.